Luna trecută Banca Mondială a prezentat, într-o a doua variantă, desigur dorită ca îmbunătățită, o propunere de metodologie de clasificare a instituțiilor de învățământ superior, care include și propuneri de ierarhizare a programelor de studii.

Ar trebui ca acest eveniment să ne bucure: în sfârșit Ministerul Educației și Agenția Română pentru Asigurarea Calității în Învățământul Superior (ARACIS) fac ceea ce trebuiau să facă încă de acum trei ani, fiindcă – lucru banal – așa cere legea (Legea Educației Naționale nr. 1/2011). Am citit documentul asumat de Banca Mondială. Dacă spun că sunt trist după lectură, e pentru că nu vreau să folosesc cuvintele dure care s-ar cuveni să fie rostite. E un document de o calitate foarte joasă, asumat însă de o instituție altminteri serioasă, care are în spate o concepție greu de susținut și, aș zice, chiar primejdioasă asupra modului în care poate fi gândită calitatea în învățământul superior românesc.

Cum este acest document? Chiar autorii, puțin jenați, admit că în conținutul lui acesta e mai curând rezultatul acceptării unor  cerințe impuse de ARACIS și Ministerul Educației. Impresia mea este că cerințele acelea au un obiectiv unic și evident: să facem în așa fel încât să conteze cât mai puțin, până la cvasi-dispariție, diferențele de calitate între universități. Universitatea București sau Babeș-Bolyai să fie după evaluare cam la fel ca orice altă universitate din orice colț al țării.

Citiți analiza integrală a lui Adrian Miroiu pe portalul Marginalia