La 78 de ani, profesorul continuă să fie extrem de activ. Când l-am întâlnit pentru o discuție de jumătate de oră în biroul său din spectaculoasa clădire care găzduiește „John F. Kennedy School of Government” (al cărui decan a fost din 1977 până în 1989), din cadrul Universității Harvard, tocmai se întorsese de la o conferință din Washington și, imediat după aceea, urma să intre în alte întâlniri.
Într-un eseu apărut în anul 2015 în The Atlantic, a introdus un concept, Capcana lui Tucidide, care a provocat dezbateri aprinse în mediile politice pe plan internațional. Ceea ce susține Graham Allison, plecând de la o analiză amplă efectuată la Belfer Center for International Affairs de la Universitatea Harvard, centru pe care l-a coordonat între 1995 și 2017, este că, în ultimii 500 de ani, în 12 din cele 16 cazuri identificate s-a ajuns la război între puterea dominantă a momentului și puterea în ascensiune.
Numele este inspirat de o analiză făcută în urmă cu aproape 2500 de ani de istoricul grec Tucidide, considerat de mulți părintele „școlii realiste" în materie de relații internaționale, în Istoria Războiului Peloponezian, asupra cauzelor care au dus la confruntarea dintre Sparta și Atena: „ascensiunea Atenei și teama pe care aceasta a creat-o în Sparta au făcut ca războiul să fie inevitabil".
O idee esențială a acestei analize, pe care Graham Allison a dezvoltat-o ulterior, în 2017, într-o carte devenită repede best seller, Destined for War Can America and China Escape Thucydide's Trap?, este aceea că în cele mai multe cazuri părțile nu vor să intre neapărat în conflict, dar circumstanțele momentului și o serie de calcule eronate au făcut ca războaiele să devină inevitabile.
După cum remarca fostul premier australian Kevin Rudd, care îl cunoaște bine pe Xi Jinping, încă din urmă cu trei decenii: „Vor America și China să intre în război? Nu. Ar putea totuși să intre în conflict datorită unor premize structurale ale peisajului geopolitic? Da. Din fericire, Allison propune un tip de abordare care face posibilă evitarea acestei coliziuni catastrofice. Destined for War va fi o carte ce va fi studiată și dezbătută decenii de acum înainte".
În timp ce fostul secretar de stat Henry Kisinger, cel care orchestrat, din acestă poziție, deschiderea Americii către China în perioada administrației Richard Nixon, spunea după citirea cărții că speră că „relația dintre Statele Unite și China va deveni cel de-al cincilea caz care se va tranșa pașnic mai degrabă decît cel de-al 13-lea care va duce la război".
Cu un an în urmă, la puțin după apariția cărții, Graham Allison a fost invitat la Casa Albă pentru o întâlnire cu persoane cheie din Consiliul de Securitate Națională, coordonat la acea vreme de generalul H.R. McMaster, pentru a discuta competiția geopolitică dintre China și Statele Unite privită din perspectiva istorică a celorlalte conflicte relevante pentru Capcana lui Tucidide.
După ce s-a aflat despre întâlnire, istoricul militar conservator american Victor Davis Hanson remarca faptul că generalii Mattis și McMaster, precum și Steve Bannon (ultimii doi plecați între timp de la Casa Albă) și-au însușit lecțiile care pot fi desprinse din Războiul Peloponezian. „Cunoașterea lui Tucidide le reamintește că lumea funcționează mînată de interese nu de idealismul prezent în Carta ONU".
De altfel, McMaster scria în 2013 în The New York Times că „oamenii luptă și astăzi din aceleași trei rațiuni identificate de Tucidide cu 2500 de ani în urmă: frică, onoare și interes". Idee subliniată și de actualul șef al Pentagonului, generalul Mattis, în cursul audierilor de la confirmarea sa din Senat.
Newsweek România: În ultima dumneavoastră carte, vă întrebați dacă America și China pot scăpa din Capcana lui Tucidide, trimițând la șirul de evenimente care, în ciuda faptului că nimeni nu a dorit acest deznodământ, au condus la Primul Război Mondial. V-aș ruga să vă referiți în special la rolul și impactul personalităților în istorie, în astfel de momente critice. Iar, dacă ne întoarcem la momentul actual, nu l-aș avea neapărat în vedere pe Donald Trump, deși pare tentantă această variantă, ci, mai degrabă, pe Xi Jingping. Se speculează că ambițiile sale de a finaliza reunificarea Chinei în perioada în care este la conducere l-ar putea determina să încerce anexarea cu forța a Taiwanului, profitând de fractura actuală din alianța occidentală.
Graham Allison: Primul Război Mondial a fost un eveniment major. Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la sfârșitul său. Deși se acordă mult mai mare atenție Celui de-al Doilea Război Mondial, m-am întrebat încă din vremea când eram student, cu 50 de ani în urmă, cum de s-a ajuns la Primul Război Mondial, cu toate că nimic nu părea să indice asta. De aceea am și dedicat primul capitol al cărții mele acestui episod catastrofic. E aproape inexplicabil. Au existat o mulțime de oportunități de a-l preveni. Privind retrospectiv, probabil nimeni nu ar mai fi făcut alegerile pe care le-a făcut atunci, însă acestea au fost făcute. Cine sunt vinovații? Dacă ne întoarcem la anul 1914, putem spune la fel de bine că nu a fost nimeni vinovat sau au fost 100 de vinovați. Parcă am fi în romanul Agathei Christie, Crima din Orient Expres, întrebându-ne cine ar putea fi vinovații. Cred că dacă nu ar fi existat Kaiserul german Wilhelm și cancelarul său Bethmann van Hollweg (ultimul s-a simțit foarte vinovat după război, și pe bună dreptate), care au făcut greșeli teribile, ne putem imagina că lucrurile s-ar fi desfășurat altfel. În contextul actual, trebuie să ne uităm cu atenție la Xi Jinping. Xi este cel mai ambițios, cel mai de succes și probabil, cel mai important actor de pe scena internațională actuală.
Într-o măsură mai mare decât Putin?
Evident, nu sunt în aceeași clasă. În capitolul din carte pe care i l-am dedicat lui Xi Jinping (Ce vrea Xi Jinping: „Make China Great Again”), cred că i-am conturat destul de bine profilul. La ultimul congres al Partidului Comunist Chinez, din toamna trecută, el a spus că se așteaptă ca reunificarea completă să se întâmple înainte de 2049 (nr: când se împlinesc 100 de ani de la victoria comuniștilor conduși de Mao Zedong în războiul civil împotriva Kuomintangului condus de Chiang Kai-Sheck, care s-a refugiat în Taiwan). Așa că, dacă Taiwanul face pași către declararea formală a independenței, ceea ce pare tot mai înclinat să facă, în contextul în care, sub Xi Jinping, regimul de la Beijing devine unul tot mai autoritar și, dacă o administrație americană va sprijini un astfel de demers, putem imagina un scenariu în care Xi, deși nu va dori să ajungă la un război cu America, mizând pe faptul că Statele Unite nu vor intra într-o astfel de confruntare pentru o insulă izolată, se poate totuși ajunge acolo. Dacă ne întoarcem din nou la evenimentele care au dus la declanșarea Primului Război Mondial, atunci împăratul austriac a considerat că trebuie să-i pedepsească sever pe sârbii care îi uciseseră fiul. Și majoritatea liderilor europeni erau de acord. În fapt, planul, propunerea, cu care a venit atunci Edward Grey, secretarul de stat al Marii Britanii, cu o săptămână înainte de începerea conflagrației, era una excelentă, pe care toată lumea ar fi acceptat-o. Ideea era aceea ca armata austriacă să ocupe Belgradul până când sârbii vor fi plătit o despăgubire și vor fi distrus grupul terorist care pusese la cale atentatul. O propunere acceptabilă, dacă ar fi fost transpusă în realitate. Așa că, făcând o paralelă, s-ar putea imagina o situație în care guvernul de la Beijing, sub conducerea lui Xi Jinping, să le spună taiwanezilor: „toată lumea este de acord că Taiwanul este o parte a Chinei, toată lumea este de acord că trebuie să vă comportați ținând cont de asta, iar, dacă vreți să faceți altfel, veți fi pedepsiți”.
Recent, Jim Mattis, Secretarul Apărării al SUA, a făcut o vizită în Asia, prilej cu care a dorit, pe de o parte, să le transmită chinezilor că Statele Unite continuă să privească regiunea drept una importană pentru Washington, iar pe de alta, să dea mai multă substanță unei inițiative, așa numita Quad, Partenariatul Indo-Pacific, prin care America dorește să creeze o contrapondere strategică la China alături de Australia, Japonia și India. Numai că reacția premierului indian, Narendra Modi, care, la întâlnirea cu șeful Pentagonului a respins explicit ideea unei „îndiguiri” a Beijingului, pare să arunce în aer întregul demers. În acest context, mai ales după ce s-au retras din TPP și au impus sancțiuni tarifare Japoniei (care au produs destula iritare la Tokyo), Coreei de Sud și Indiei, ce șanse mai au Statele Unite să găsească formule viabile de a se opune unei dominații a Chinei în Asia, chiar dacă destule state din regiune și-ar dori asta?
Problema este că interesele părților sunt foarte diferite. Establishmentul politic din India, inclusiv Modi, agrează de principiu ideea unei comunități indo-pacifice, mai ales pentru că le place orice începe cu indo. Însă sunt doar vorbe. Întreaga strategie indo-pacifică americană este doar una pe hârtie. Guvernul de la New Delhi are destule probleme de rezolvat în India. Doar guvernarea Indiei îi provoacă lui Modi destule bătăi de cap. Nici indienii, nici alte țări din zonă nu doresc să se confrunte pe față cu China. Nu și Japonia, cel puțin atâta vreme cât Abe este prim ministru. Ele nu doresc să se implice într-o „îndiguire” activă a Chinei (nr: termenul a fost utilizat în perioada războiului Rece pentru a descrie demersul Occidentului de a contracara ambițiile expansioniste ale fostei Uniuni Sovietice). Pentru că se tem că vor fi pedepsiți de chinezi. China este marele lor vecin. Este principalul lor partener comercial. Atunci când Filipine a încercat să se opună Chinei pe tema contenciosului legat de controlul zonei de navigație din Marea Chinei de Sud, Beijingul a început imediat să rejecteze importurile de banane din Filipine pe motive inventate. Așa că, până la urmă, mai toate statele din regiune pe care Statele Unite le văd parte a unei presupuse strategii de îndiguire a Chinei, le spun în particular americanilor să nu-i pună să aleagă între relațiile economice cu China, care le asigură prosperitatea, și relațiile de securitate cu Statele Unite. Ocupați-vă voi de îndiguire. Noi vom rămâne undeva în spatele vostru.
Dar Japonia ar trebui în mod normal să adopte o atitudine diferită.
Da. Așa e. Premierul Abe crede că e absolut necesar să revizuiască actuala constituție pacifistă a țării, pe care chiar americanii au scris-o, și să aibă o armată redutabilă, în acord cu dimensiunea Japoniei. Caz în care Japonia ar putea fi parte a unei astfel de strategii de contrabalansare a Chinei. Australia e un caz interesant. Ei au luptat alături de americani în toate conflictele, începând cu Primul Război Mondial. Însă, acum, australienii le spun și ei, în privat, americanilor: „Nu ne faceți să alegem între voi și chinezi. Chinezii sunt principalii noștri investitori și parteneri comerciali”. Așa că, în opinia media, un demers de îndiguire a Chinei, în context asiatic, similar cu cel care a vizat Uniunea Sovietică este nerealist, pentru că Uniunea Sovietică era o entitate economică izolată, în timp ce China joacă un rol major în osatura întregului sistem economic global. Iar, pe măsură ce Statele Unite se retrag din rolul de leadership în organizațiile internaționale multilaterale economice, nu doar din TPP, ci și din WTO sau din NAFTA, chinezii au decis că au ocazia să devină noul lider al sistemul de comerț mondial, să joace rolul „băieților buni”, deși China are cel mai mercantil comportament economic.
Tocmai asta e problema. La nivel global acum există percepția că America lui Donald Trump este principalul exponent al protecționismului, cînd de fapt China este în realitate, de departe, țara cea mai protecționistă.
Da, ei își joacă rolul cu mare abilitate, în timp ce în mod deosebit Trump se comportă de o manieră complet stângace. Așa că e foarte ușor să proiectezi o imagine caricaturală a Americii, cu trimitere la sloganul America First, în timp ce Xi Jinping este văzut drept un adevărat salvator al sistemului de comerț global, în ciuda faptului că țara sa promovează o strategie economică mercantilistă și protecționistă.
Așa s-a ajuns ca, în mod ironic, liderii europenii prezenți la reuniunea de la Davos din 2017 să vadă în Xi Jinping noul lider al sistemului economic mondial. Am vorbit cu unul dintre cei care au redactat discursul pe care Xi l-a ținut atunci la Davos, care mi-a spus că nu se putea abține să zâmbească în timp în timp ce-l scria. Mai mult, după ce Trump a anunțat retragerea Statelor Unite din Acordul Climatic de la Paris, Angela Merkel i-a spus lui Xi că vede în el și noul „ider verde" al planetei, al întregii „revoluții climatice”. Și asta deși China este cel mai mare poluator al planetei, arde cea mai mare cantitate de cărbune din lume.
Un exemplul al diferenței, uneori șocante, dintre percepție și realitate. Schimbând, însă, acum subiectul nu credeți că tema dominantă în această perioadă, cea a Coreei de Nord, schimbă, în fapt, atenția de la chestiunea funamentală a competiței geopolitice dintre Statele Unite și China?
E complicat. Nu cred că Coreea de Nord este o distracție. Nu este comparabilă, desigur, pe termen lung, cu provocarea creată de ascensiunea Chinei, care va ocupa de acum înainte, pentru multă vreme, primul loc ca impact în dinamica geopolitică.
Însă în această dimanică apar vulnerabilități critice față de acțiunile sau provocările unei terțe părți, așa cum s-a întâmplat și în cazul asasinatului arhiducelui austriac Franz Ferdinand, care pot duce la reacții, la o spirală conflictuală, care îi pot duce pe protagoniștii principali la război.
În cazul chestiunii nord-coreene, cel puțin cum arată lucrurile astăzi, fie Corea de Nord va continua să facă teste cu rachete balistice și arme nucleare, ajungând în situația de a putea ataca teritoriul Statelor Unite, fie Donald Trump va decide să o atace pentru a preveni prima opțiune. Caz în care se va ajunge la un al doilea război coreean.
Or, să ne aducem aminte ce s-a întâmplat în primul război: America și China au intrat direct în război. S-ar ajunge astfel în final la un război între China și America și de aceea am subliniat în cartea mea că aceasta este una dintre căile cele mai rapide de a ajunge la un război între Statele Unite și China. Și nu pentru că vreuna dintre părți ar dori-o. Dar nimeni nu a dorit asta nici atunci cînd s-a ajuns, acum 100 de ani, la primul război mondial.
De aceea Coreea de Nord și Taiwanul sunt cele mai periculoase focare de criză din regiune. Dacă însă Statele Unite și China pot coopera, presând Coreea de Nord să renunțe sau măcar să înghețe dezvoltarea armelor nucleare și discuțiile actuale dintre Washington și Pyonyang nu intră în blocaj, atunci ar fi o victorie pentru ambele părți. Și ar fi desigur și un semnal pozitiv și pentru pespectiva relaților americano-chineze arătînd că cele două țări pot coopera.
Să ne mutăm din Asia în spațiul atlantic. Cum vedeți actuala fractură din relația transatlantică, un subiect de maxim interes pentru noi? Nu cu mult timp în urmă, Wolfgang Ischinger, președintele influentei Conferințe de Securitate anuale de la München, atrăgea atenția asupra pericolului ca Donald Trump să utilize amenințarea cu retragerea din NATO ca pârghie de presiune pe fondul disputei comerciale cu UE și a chestiunii denunțării acordului cu Iranul. Cât de serioasă vi se pare această fractură?
Desigur, nu e ușor pentru europeni. În momentul de față, se confruntă cu provocări multiple: au un conflict comercial cu America, trebuie să facă față presiunilor venite de la Washington pentru atingerea pragului de 2 procente pentru nivelul chetuielilor de apărare și mai trebuie să gestioneze și relația cu Putin. Iar asta simultan. În condițiile în care au de a face cu un președinte care a lăsat foarte clar să se înțeleagă că nu are nici pe departe același tip de reverență față de NATO pe care o aveau precedentele administrații, de fapt întreaga comunitate de securitate națională din America, ceea ce, desigur, provoacă multă îngrijorare în Europa. Întrebarea este ce impact vor avea toate acestea și ce vor face europenii. Dacă ar exista cu adevărat o identitate europeană, atunci ceea ce face Trump ar trebui să ducă la acțiuni concrete, nu doar la un soi de zgomot, la discuții. Deocamdată, însă, nu văd să se întâmple ceva din acest punct de vedere. Va fi interesant de urmărit ce se va întâmpla în continuare. Văd că sunt reacții în plan comercial, prin introducerea unor măsuri tarifare în contrapartidă. Însă testul mult mai serios va fi Iranul. America s-a retras din Acordul cu Iranul în care europenii erau parte, la fel ca rușii și chinezii. Chiar și o bună parte din comunitatea americană de securitate națională a fost împotriva deciziei, pentru că impunea Iranului o serie de constrângeri în legătură cu programul lor nuclear.
Mai mult, prin retragerea unilaterală din acord, abandonând astfel tratativele în curs cu aliații din Europa al căror obiectiv era acela de a introduce presiuni suplimentare asupra Iranului, America nu a făcut decât să creeze premizele unei coaliții care să-i aducă la un loc pe europeni, ruși, chinezi, chiar și pe indieni (care au anunțat că vor continua să cumpere petrol de la iranieni), împotriva Statelor Unite.
Retragerea a fost primul pas. În pasul următor, administrația Trump a anunțat că va introduce sancțiuni și mai severe față de perioada în care sancțiunile erau aplicate de toată lumea. Or, iertați-mă, dar ceilalți au introdus sancțiuni pentru a se ajunge la un acord. Prețul acordului a fost tocmai acela de a relaxa sancțiunile. Așa că nu văd cum îi putem face pe ceilalți acum să reintroducă sancțiunile dinaintea semnării acordului. În pasul trei, administrația Trump i-a amenințat pe aliații europeni că, dacă vor continua să facă afaceri cu Iranul, atunci vor fi la rîndul sancționați, pedepsiți de către Statele Unite. Ceea ce a făcut ca unele corporații, precum Total, să se retragă pe moment din Iran. Însă marea problemă va apărea dacă administrația Trump va decide să introducă sancțiuni secundare asupra companiilor europene care vor decide să continue să facă afaceri cu Iranul și, mai ales, asupra băncilor care vor continua să finanțeze astfel de afaceri. Or, dacă se va întâmpla asta, atunci europenii ar putea să reacționeze și să spună că își vor crea propriul lor sistem de tranzacții financiare, așa cum procedează și chinezii. Prin urmare, ceea ce fac Statele Unite este să-i determine pe ceilalți să caute alternative la sistemul financiar actual în care SUA joacă rolul dominant. Părerea mea e că, în principal, chinezii vor ignora amenințările americane. Însă, în ceea ce îi privește pe ceilalți, nu sunt la fel de sigur, fie că e vorba de europeni, sau de indieni. E ușor să spui ceva. Tu îmi spui ceva oribil și eu îți dau replica. E însă cu totul altceva să fii dispus chiar să treci la acțiuni concrete. Pronosticul meu este acela că indienii vor face gălăgie, dar se vor alinia liniei Trump, și la fel vor face și cea mai mare parte a europenilor. Am vorbit săptămâna trecută cu prieteni din Europa și mi-au spus că se simt oribil: „Dacă nu ne opunem acum lui Trump, cînd o vom face?”.
O posibilă veste bună legată de chestiunea iraniană este că disputa cu America ar putea determina Europa să acționeze ca o entitate unitară. Europenii nu au intrat în acordul cu Iranul pentru a face o favoare Statelor Unite ci pentru că aveau propriile lor interese“.
E greu de spus asta. Nu pare să existe în Europa voința politică de a acționa în comun. Pericolul ar putea fi altul. Există voci influente în Europa, precum Jean Clude Junker, care consideră că, în contextul actual al relației conflictuale cu Statele Unite, ar fi momentul să se discute o reapropriere de Rusia. Ceea ce mai ales pentru țările din Europa de Est este un motiv de îngrijorare, pentru că nu știi niciodată care va fi costul unei astfel de posibile mutații geopolitice. Va fi vorba doar de Ucraina, vor fi țările baltice, va fi mai mult de atât?
Sunt temeri justificate. Dar să ne întoarcem la narațiunea principală: care este cea mai importantă provocare pentru politica externă americană? Este ascensiunea Chinei și încercarea acesteia de a lua locul Statelor Unite ca putere dominantă pe plan mondial. Or, în acest context, e de așteptat ca ascensiunea Chinei să-i sperie pe toți vecinii săi. Japonia, India, celelalte țări din Asia, pentru că e o țară mare, puternică, cu un comportament agresiv. În principiu, și Rusia ar trebui să fie în grupul care contra-balansează China. Are o lungă graniță cu China, China consideră că părți impor-tante din teritoriul Rusiei ar trebui să-i aparțină, iar pe hărțile chinezești orașe ca Vladivostokul apar cu nume chinezești. În fapt, Vladivostokul a fost un oraș chinezesc. Numai că Xi Jinping a reușit să exploateze în favoarea sa situația conflictuală dintre Statele Unite și Rusia, l-a cultivat pe Putin, iar acesta, în lipsă de alternative, a devenit partenerul junior al lui Xi Jinping. Prin urmare, dacă Statele Unite le fac viața extrem de dificilă europenilor, de pildă în contextul disputei legate de acordul nuclar cu Iranul, la fel și rușilor, atunci se ajunge în situația clasică în materie de relații internaționale în care inamicul dușmanului meu devine prietenul meu, datorită intereselor comune.
E drept, cu Rusia lucrurile nu sunt niciodată simple. Însă atunci când europenii vor începe să analizeze ce opțiuni au, în condițiile în care se accentuează conflictul cu America, vor începe să exploreze opțiunile lor în relația cu Rusia și în cea cu China.
Un raport de cercetare recent (MERICS 2018 - Authoritarian Advance) privitor la influența crescîndă a Chinei în Europa, dat publicității în februarie anul acesta, aprecia, că pentru europeni, Beijingul reprezintă pe termen lung o amenințare mai importantă decât Rusia. Or, prin ceea ce face, America ar putea împinge Europa către formule de alianță, chiar dacă temporare, cu parteneri pe care nu și-i dorește de fapt. Pare o abordare mioapă, nu-i așa?
Este cu adevărat o abordare mioapă, e greu să-i găsești o justificare. Însă în politica internațională, ca și în viață, există interese multiple, și rareori există o aliniere completă cu interesele celorlalți. Așa că europenii au interese comune cu rușii și sunt în conflict pe alte direcții. La fel și în cazul Chinei. De exemplu, dacă un investitor chinez vine în România, probabil că este bine primit.
România pare să fie pe moment mai reticentă. Însă Ungaria sau Grecia sunt extrem de încântate de relația cu chinezii. Un înalt oficial grec spunea recent că, spre deosebire de Occident, China are cu adevărat o strategie pe termen lung.
Aș spune că, în general, cei care nu au bani sunt interesați să intre în legătură cu cei care au bani. I-ați pomenit pe greci și pe unguri, însă iată și britanicii sunt foarte interesați de relația cu China. Chinezii vor deveni o prezență tot mai importantă peste tot. Pentru că au cea mai mare economie din lume, au cea mai mare piață din lume.
