A fost oare victoria de la sfîrșitul Războiului Rece în mod paradoxal una fatală pentru ceea ce numim în mod curent Lumea Occidentală și, pe termen mai lung, chiar pentru modelul său de societate?
Este o întrebare pe care o auzim pusă tot mai des pe măsură ce alianțele care i-au făcut posibilă existența se erodează și crizele interne cu un serios efect destabilizator s-au acutizat masiv.
Timp de trei decenii Vestul s-a iluzionat că restul lumii se va grăbi să-i adopte modelul său de democrație liberală și în final vom asista la un triumf al globalizării în care vechile porniri naționaliste și bătăliile geopolitice pentru putere și influență vor fi aruncate la lada de gunoi a istoriei.
Între timp „ceața” s-a ridicat și realizăm că lumea de astăzi funcționează după aceleași legi nescrise, sub imperiul luptei pentru putere, pentru resurse și influență, la fel cum s-a întîmplat timp de mii și mii de ani. Numai că, noile provocări găsesc Occidentul fragmentat, debusolat, demotivat, mai dispus să se auto-flageleze decît să-și confrunte adversarii.
De altfel, știm deja din istorie că declinul și în final prăbușirea civilizațiilor are în principal rațiuni interne. În acest context este explicabilă creșterea interesului pentru celebra carte în două volume a filosofului german Oswald Spengler, „Declinul Vestului", publicată la sfîrșitul Primului Război Mondial.
Pe zi ce trece această discuție trece de la stadiul de analiză teoretică la evoluții cu impact concret semnificativ. Și deși în mod obișnuit suntem mult mai preocupați de chestiunile interne trebuie să fim conștienți că suntem într-un moment de cumpănă majoră în plan geopolitic, în care mai toate certitudinile din trecut sunt pe pragul de a se evapora.
Ce e clar că Alianța Occidentală nu va putea supraviețui dacă Uniunea Europeană, sub presiunea Germaniei, va decide să acorde prioritate relațiilor de afaceri cu China în dauna alianței cu Statele Unite. Ceea ce va fi fatal pe termen lung pentru întregul Occident în timp ce pe termen mai scurt principalele victime vor fi statele de pe flancul estic al UE, în principal țările baltice, Polonia și România.
Acestea vor fi puse în fața unei situații limită în care vor trebui să aleagă între relațiile cu Germania, de a cărei bunăvoință depind în și mai mare măsură în contextul programului de asistență financiară asociat crizei provocate de pandemie, și cele cu Statele Unite, singurele care le pot asigura în mod real securitatea în fața unei Rusii tot mai asertive.
Vestul, în trecut o comunitate, se reduce la un concept geografic scrie Josef Joffe în The American Interest, una dintre cele mai interesante publicații de politică externă. În paralel el vede o serie de similitudini îngrijorătoare cu situația din anii '30, pe care le trece în revistă.
Și deși spune că istoria nu se repetă s-a văzut totuși adesea că rimează. Punctul să de vedere este interesant pentru că vine din Europa de la unul dintre cei mai apreciați comentatori de politică externă germani (Josef Joffe este editorul săptămînalului Die Zeit).
Explicația standard, pe care o regăsim adesea și în mass media de la noi, este să se arate imediat cu degetul către Donald Trump.
Care, cu al său „America First" este făcut responsabil pentru fractura transatlantică majoră de astăzi și pentru diminuarea implicării Statelor Unite în prezervarea a ceea ce a primit numele de „ordine liberală”.
E drept, în această din urmă privință sunt voci, precum profesorul Graham Allison, de la Harvard University, care spun că ideea unei ordini internaționale liberale girată de instituții multilaterale nu are în fapt reprezentare în realitate. O astfel de ordine a fost posibilă doar datorită hegemoniei globale americane care în acest moment este în eroziune.
Și Josef Joffe este critic la adresa președintelui american dar vede în poziția sa o continuare a celei din perioada Obama. Pentru a observa că atît conservatorii cît și stînga liberală, reprezentate de cei doi, doresc o repliere a țării către interior.
În afară de asta, scrie el, America este oricum paralizată politic, indiferent cine este locatarul casei Albe, de un război civil ideologic, între stînga radicală stalinistă și cei etichetați drept "deplorabili" de către Hillary Clinton.
„Universitățile americane, încă cele mai bune din lume, confundă educația cu îndoctrinarea. Iar mass media au pus semnul egal între jurnalism și propaganda politică, de stînga sau de dreapta. Credința în superioritatea morală e larg răspîndită amplificînd frica și disprețul reciproc”.
Pentru James Kirchick, un cunoscut analist american, climatul intern s-a deteriorat atît de grav încît într-un interviu acordat pentru Curs de Guvernare nu ezită să facă o comparația cu cel din Germania din perioada Republicii de la Weimar.
În același timp Joffe este unul dintre cei care încă cred că ordinea internațională actuală ar putea supraviețui dacă Statele Unite nu ar fi abdicat de la rolul de garant al acesteia. Ceea ce regretă el este că nu pare să existe un înlocuitor, UE nefiind capabilă să joace ea acest rol.
Rămîn ambițiile hegemonice ale Chinei care vrea să înlocuiască arhitectura construită de Statele Unite în perioada post-belică cu un sistem tributar centrat pe Regatul Mijlociu, de tipul celui din perioada în care domina jumătatea de Est a Asiei.
Or, „ieșirea din scenă a Americii nu deloc o binecuvîntare pentru o lume aflată în convulsie a cărei stare ne readuce în minte anii treizeci. Este rău pentru lume și e rău pentru Statele Unite", conchide Josef Joffe.
Ministrul german al economiei încă mai crede în strategia de „Schimbare prin Comerț” a naturii regimului de la Beijing; mulții alții cred că e o pură fantezie.
Viziunea pesimistă a lui Joffe privind viitorul Occidentului este departe de a fi una singulară. Diferă doar accentele și mai ales trasarea responsabilităților. Dacă în mare parte el se uită în principal la cea a Americii, chiar dacă nu îi atribuie simplist vina, așa cum o fac mulți, doar lui Donald Trump, alții scot în evidență rolul Europei.
O victorie în alegeri a lui Biden ne ve arăta că Alianța Occidentală nu mai există, scrie Nick Timothy, The Telegraph. Adăugînd că vom vedea cum „europenii preferă o relație confortabilă cu inamicii lor unei alianțe cu America”.
Or, crede el, asta se întîmplă într-un exact într-un moment critic în care Europa și America, aflate într-un declin economic relativ, sunt măcinate de o severă instabilitate internă, cînd „instituțiile globale construite de democrațiile liberale sunt în descompunere, cînd angajamentul nostru față de securitatea colectivă este în dubiu, iar răspunsul nostru față de puterile autocratice revizioniste ostile este fragmentat și ineficient".
După cum observă și Nick Timothy, pentru europeni, în particular pentru germani, declarațiile adesea nediplomatice și agresive ale lui Donald Trump au fost scuza perfectă pentru „a-și ascunde ipocrizia, comportamentul inadecvat și indecizia în spatele unui văl de o auto-declarată superioritate morală”.
Într-adevăr, dacă politicile promovate efectiv de Casa Alba au fost foarte diferite față de ce păreau să transmită declarațiile lui Trump în cazul europenilor au fost exact invers.
De pildă Berlinul, unde curg pe bandă rulantă frumoase declarații despre multilateralism, cooperare, interes mutual, etc nu a ezitat și nu ezită să-și urmărească unilateral interesele, după o logică de tip „Germany First", și în cazul Nord Stream și acum în relația cu China.
Așa că o eventuală dispariție de pe scena politică a lui Donald Trump ar devoala această realitate din spatele retoricii de fațadă. Deja, se vede asta, se încearcă o pregătire a terenului.
Auzim tot mai des declarații, și la Paris și la Berlin, că de fapt chiar dacă va cîștiga Joe Biden nu sunt de așteptat modificări importante de poziție la Washington, ci mai degrabă de ton.
Ceea ce în mare este adevărat dar demonstrează faptul că nu i se pot imputa, foarte convenabil, doar lui Trump, deosebirile importante de poziție dintre cele două maluri ale Atlanticului, și în relația față de Rusia și mai ales în cea față de China.
Această flagrantă discrepanță dintre declarațiile europenilor despre valori și principii morale și acțiunile lor în plan concret este vizibilă pe mai multe planuri. De pildă în relativa pasivitate din UE față de tensiunile majore dintre Grecia și Turcia dar mai ales în poziția față de China.
Au prevalat, în ambele cazuri, interesele economice germane.
Spre deosebire de Statele Unite și Marea Britanie Germania, mai ales, a fost extrem de reticentă să condamne suprimarea drepturilor democratice ale populației din Hong Kong, garantate în teorie de tratatul semnat cu Marea Britanie, tratamentul brutal la care sunt supuși uighurii, amenințările explicite la adresa Taiwanului sau maniera în care și-a aservit organizații internaționale ca OMS.
Motivul principal e simplu: anul trecut exporturile germane către China s-au cifrat la 96 miliarde Euro, jumătate din totalul exporturilor din UE către această destinație.
Recent, Peter Altmaier, ministrul Economiei, fostul șef de cabinet al Angelei Merkel, a încercat să justifice și să dea o acoperire morală unei politici care în fond urmărește în principal, ca și în cazul Rusiei, să servească interesele lobby-ului industrial german.
El a făcut trimitere la strategia „Wandel durch Handel" (Schimbare prin Comerț) – care a stat și la baza așa numitei Ost Politik, de deschidere către fosta Uniune Sovietică, promovată de cancelarul Willy Brandt.
„Am fost întotdeauna convins și încă mai cred că o schimbare în bine a unui regim poate fi realizată prin comerț", a afirmat Altmaier într-un interviu acordat cotidianului Frankfurter Allgemeine Zeitung, adăugând că ar fi prea riscant să urmeze un curs de confruntare cu China pentru care nu există nici o garanție de succes.
Partenariatul economic strategic cu China este, de altfel, o prioritate declarată a Angelei Merkel în această perioadă în care Berlinul deține președinția rotativă a Uniunii Europene.
În trecut social-democrații germani au susținut constant teoria, foarte puțin credibilă, că regimurile comuniste de la Moscova și din „țările surori" au căzut în principal datorită acestei Ost Politik nu datorită falimentului economic și incapacității acestora de a face față superiorității militare și tehnologice a Statelor Unite în perioada președinției lui Ronald Reagan.
Acum, iată, Altmaier, deși este creștin-democrat utilizează același gen de argumente justificative care dacă încă mai puteau fi cît de cît acceptatabile cu 10 ani în urmă acum sunt mai degrabă ridicole. Nu le iau în serios mulți nici măcar în Germania.
„Este o curată fantezie să crezi în așa ceva", este de părere Stefan Mair, de la BDI (Federația Industriilor Germane), care militează pentru o politică mai pragmatică în raport cu China. Criticii, scrie și Politico, „susțin că Berlinul adoptă o atitudine cinică închizînd ochii la încălcările drepturilor omului pentru a proteja locurile de muncă germane și prosperitatea țării - în special industria auto, care constituie nucleul economiei germane”.
Însă, deloc surprinzător, declarațiile sale au fost extrem de bine primite la Beijing.
„Statele Unite nu reușesc să-și atragă aliați în confruntarea cu China" titra cu satisfacție Global Times, publicația pentru străinătate a Partidului Comunist Chinez, un editorial apărut imediat după declarațiile lui Altmaier. Pentru regimul chinez decuplarea Statelor Unite de Europa constituie un obiectiv strategic major.
O fostă profesoară de la Școala Comitetului Central a Partidului Comunist Chinez avertizează că obiectivul strategic al Beijingului este să impună pe plan mondial sistemul său de guvernare
Interesant este și faptul că declarațiile lui Peter Altmaier dar și a altor politicieni germani nu au ca motivație doar pragmatice interese de afaceri dar sunt și ecoul unor extinse atitudini anti-americane din mediile politice și din societate.
De pildă, același Altmaier, un apropiat colaborator al Angelei Merkel, a amintit în cursul unei dezbateri televizate de la sfîrșitul lunii noiembrie 2019 a cărei temă era riscurile de securitate legate de Huawei, scandalul de spionaj din 2013 în care a fost implicată Agenția Națională de Securitate din Statele Unite pentru a sublinia că „Germania încă nu a impus atunci nici un boicot" împotriva Americii.
Punînd astfel, de o manieră neechivocă, semnul egal între relațiile Germaniei cu China și cu Statele Unite pentru a rejecta solicitarea americană făcută Berlinului de a nu accepta ca Huawei să construiască rețeaua 5G din Germania, recomandare făcută de altfel și de către serviciile secrete germane.
Ca o observație, Der Spiegel dezvăluise între timp că și BND, serviciul german de informații, intreprinsese acțiuni de spionaj în America, detaliu pe care cu siguranță dl Altmaier îl știa.
A venit, previzibil, o reacție dinspre partea ambasadorului american de atunci, Richard Grenell, care a declarat că echivalența făcută între acțiunile guvernului din Statele Unite și cel din China este „o insultă la adresa miilor de militari americani care asigură securitatea Germaniei și a milioanelor de americani care sprijină o solidă alianță occidentală".
„Politica comunității internaționale occidentale, inclusiv a UE, a fost întotdeauna aceea că relațiile comerciale internaționale nu se pot baza doar pe argumente de genul cît de democratică este o țară", a mai declarat Altmaier, pentru a justifica abordarea Germaniei, în interviul deja menționat din Frankfurter Allgemeine Zeitung.
Or, este greu de crezut că dl. Altmaier este atît de naiv încît nu înțelege că poziționarea UE, în particular a Germaniei, în raport cu China nu se reduce la această simplă dimensiune comercială. Ne aflăm într-o competiție geopolitică a cărei miză este hegemonia mondială. Va rezista Occidentul și modelul său de societate sau se va înclina în fața Chinei?
Dacă există îndoieli an acest sens la Berlin acestea ar trebui să fie risipite de declarațiile făcute într-un interviu acordat CNN de către Cai Xia, refugiată acum în Statele Unite, care a predat timp de 14 ani, pînă în 2012, la școala de elită din Beijing a Comitetului Central destinată pregătirii cadrelor Partidului Comunist Chinez.
Cai Xia și-a declarat sprijinul pentru politica administrației Trump care consideră Huawei o amenințare de securitate datorită controlului exercitat asupra sa de guvernul chinez și a făcut un apel comunității internaționale să oprească „infiltrarea instituțiilor globale” și „răspîndirea idealurilor totalitare ale lui Xi Jinping”.
Însă poate cel mai explicit avertisment pe care ea l-a lansat, de care ar trebui poate să țină cont și dl. Altmaier dar și dna Merkel, este că actuala competiție geopolitică dintre Statele Unite și China nu este una dintre două popoare ci dintre două sisteme și două ideologii.
În opinia lui Cai obiectivul fundamental al regimului comunist de la Beijing este "să înlocuiască sistemul democratic și valorile reprezentate de Statele Unite, justiție liberă, stat de drept, libertate de expresie, cu propriul său sistem de guvernare”.
