După ce a fost în lotul național de chimie al României, în 1988, la 17 ani, Daniel Funeriu s-a stabilit, singur, în Franța.
A terminat studiile șef de promoție la Universitatea din Strasbourg, unde și-a susținut doctoratul cu profesorul Jean-Marie Lehn, laureat al Premiului Nobel pentru chimie în 1988.
A devenit cetățean francez în 1999, iar în 2009 a devenit ministrul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului în Guvernul Boc.
A introdus măsuri drastice, cum sunt camerele de luat vederi la Bacalaureat, cruciada anti-plagiat, clasa pregătitoare, evaluarea internațională a universităților și a avut o contribuție majoră la ELI, laserul de la Măgurele. În prezent, Daniel Funeriu locuiește la Strasbourg.
A acceptat invitația Newsweek România de a scrie despre ce a reprezentat Franța pentru el în trecut, dar, mai ales, în prezent.
Daniel Funeriu:
Am găsit printre manuscrisele tatălui meu o scrisoare pe care i-am trimis-o în iulie 1989, la un an după ce am «fugit» în Franța.
Nu știu cum rezona în mintea sa ce scriam atunci, dacă detașarea mea îl liniștea sau nu. Recitind-o azi îmi dau seama ce a însemnat Franța în formarea mea ca om.
E vorba de Franța anilor ’80, care nu trebuie confundată cu Franța din anii ’90-2000 și nici cu cea de azi. Redau aici scrisoarea de acum 30 de ani, despre ce reprezintă Franța pentru mine azi, față de ce a reprezentat pentru mine atunci.
La vară voi merge la Săvârșin (acum abia îmi dau seama că Săvârșinul, împreună cu Timișoara și Strasbourgul, e unul dintre cele trei locuri unde mă simt acasă) și voi avea o discuție amplă cu tatăl meu. Așadar, scrisoarea:
Dragă tată, dragă Lia,
Vă scriu astăzi, nu din întâmplare, ci pentru că am așteptat să văd defilarea de 14 iulie, să v-o povestesc. Din păcate nu există cuvinte (nici în franceză și nici în română) care să exprime cât de magnific a fost.
Cât despre defilarea de la Paris... e ceva nemaivăzut. Acum e noapte și focurile de artificii tot mai continuă în curtea Palatului Rohan, pe care îl văd pe fereastră.
Să trec la altceva. Am intrat în vacanță. Simțeam într-adevăr, poate pentru prima dată în viață, nevoia. Imediat după bacalaureat eram foarte obosit din punct de vedere fizic și intelectual.
Chiar dacă la școală știam mai multe ca toți, mi-am dat seama de lipsa totală de metodă și capacitate de sinteză pe care (nu) le aveam.
În Franța, Daniel Funeriu obișnuia să citescă revista Newsweek.
Mi-a luat foarte mult efort să le dobândesc în cele doar nouă luni pe care le-am avut la dispoziție până la bacalaureat. Și a trebuit să învăț și franceza de la zero și să mă descurc să fac bani.
Așa că între învățat, trezitul la 4 dimineața să fac inventare la Auchan și culcatul la 1 noaptea, când lucram la restaurant, nu am fost prea odihnit anul ăsta.
De aceea de vreo zece zile mănânc, beau, dorm și cam atât. Acum mă simt mult mai relaxat, mai ales că de vreo patru zile am o companie foarte plăcută.
A venit la Foyer Saint-Joseph un grup de balerine de la opera din Paris (de vârsta mea, dar și... profesoarele lor) și, evident, nu m-am făcut de râs: cea mai frumoasă (și e și foarte inteligentă și agreabilă), Béatrice, m-a plăcut destul de mult.
Uneori, presa din Hexagon scria despre reușitele sale în domeniul chimiei
Cred că am reușit să o vrăjesc făcându-i o vizită ghidată a Strasbourgului (am învățat din ghiduri turistice toate detaliile). Acum știu că e destul de mult efort cu o balerină...
Să-ți dau detalii despre cum îmi gestionez banii: am în total 53.630 de franci în mai multe conturi. Cel mai mare e de 30.000 de franci la Sogenal, pentru că acolo mi-au pus banii câștigați pentru premiul de la Olimpiada de Chimie a Franței.
În afară de vreo 2.000 de franci, care sunt pe contul curent, restul îmi aduc vreo 4,5% pe an, dar am și un cont de „Devises à terme“, în dolari, care îmi aduce mai mult.
O parte din ei sunt în acțiuni, am cumpărat Saatchi&Saatchi, o firmă de publicitate și SICAV- uri, un instrument financiar mai complex, care pe moment merg bine.
Asta e, dacă vrei, o expresie a mobilității și capacității de adaptare a societății de aici. Așa că de acum o să îmi permit să destrâng cureaua un pic, dar fii convins, am învățat lecția pe care mi-ai dat-o cu „est modus in rebus“ și nu voi deveni niciodată mână spartă.
În fond pot să-mi permit niște mici cheltuieli, să îmi cumpăr niște haine mai faine și să vă trimit pachete.
Vezi, așadar, că în 11 luni de când sunt aici, am realizat pas mal de choses: mi-am luat bacalaureatul științific (cel mai greu) cu una din cele mai mari note din „județ“, am reușit (doar eu și încă un coleg de liceu, Olivier Hartmann) să intrăm în facultatea de elită din Strasbourg (classes préparatoires aux grandes écoles), m-am afirmat (ți-am trimis articolul pe care Dernières Nouvelles d’Alsace l-a scris despre mine când am luat premiul doi la Olimpiada de Chimie din Franța) și am făcut bani.
Societatea franceză i-a ordonat viața, mărturisește fostul ministru al Educației. Totul a început cu camera în care a locuit când a ajuns în Hexagon
De asemenea, pe un alt plan decât cel practic, am reușit să devin extraordinar de ordonat (chiar azi mă miram că de trei-patru luni nu am văzut dezordine în cameră și Béatrice a fost impresionată cât e de frumos organizat la mine).
Dar ordinea asta e nu doar în cameră, ci și în spiritul meu (metoda franțuzească obligă...). Parcă toate gândurile și concepțiile mele s-au transformat din ceva amorf în ceva cristalin.
Am auzit și o chestie tare: „ce que l’on conçoit bien s’énonce clairement“ și cred că asta e cea mai mare transformare a mea.
Am devenit alergic la tot ceea ce e neclar, nespus și, în general, la tot ce e „fourbe“, la tot ce e ipocrit. Pe de altă parte îmi dau seama că Occidentul m-a făcut dur.
De fapt nici nu pot să spun dur, ci mai exact intransigent față de ceilalți, ceea ce, consider eu, e sănătos, căci asta evită scheme de genul „se poate și așa, lasă că mi-e prieten“. Am observat că nu există pardon, orice greșeală se plătește.
Pentru mine acum nu există decât „eu și familia mea“ și fiți fără grijă, nu vă uit, chiar dacă nu am avut până acum nicio criză de melancolie sau ceva similar.
Cum am reușit pentru mine te asigur că o să reușesc și pentru voi. Mă miră faptul că tata mă întreabă la telefon dacă nu îmi e dor sau așa ceva.
Trebuie să înțelegeți că am făcut eforturi mari să mă descurc singur și fără ajutor aici, așa că nu am niciun regret că am părăsit România cu comunismul de acolo.
Viața mea acum e Franța. Franța e țara care îmi dă posibilitatea să „explodez“ intelectual: în august o să câștig bani făcând ce îmi place: chimie.
Orașul Strasbourg l-a adoptat imediat pe tânărul Daniel Funeriu
O să lucrez în laboratorul lui Jean-Marie Lehn, un profesor care acum doi ani a luat Premiul Nobel, împreună cu un tânăr, Jean-Pierre Sauvage, care face niște molecule înlănțuite cu proprietăți foarte interesante. Îți dai seama ce înseamnă asta: să lucrezi la 18 ani cu un laureat Nobel!
De aceea Franța pentru mine înseamnă atât de mult, pentru că mi-a dat șansa să mă dezvolt exploziv (e un cuvânt foarte fain în franceză, „s’épanouir“) chiar dacă am ajuns aici cu 70 de dolari.
Seriozitatea de aici m-a disciplinat, stilul lor de a fi constanți în efort (ți-am spus că nu chiulește nimeni, iar profesorii nu întârzie) și de a avea un soi de firesc al excelenței m-au făcut și pe mine să mă comport într-un fel în care îmi place.
Uneori însă nu îi înțeleg. Ți-am povestit de Julie, îmi plăcea mult de ea și, ca să o impresionez, i-am vorbit despre cât de mult a făcut Napoleon pentru Franța.
Dar ea m-a luat foarte tare și mi-a spus „Napoleon e un criminal, a făcut numai războaie“. Nu a mai vorbit cu mine de atunci și cred că au un fel de spirit sinucigaș cultural, în care își văd numai defectele în loc să fie mândri de ceea ce au dat lumii.
Te rog când mergi la Pâncota să-i spui lui bunuțu și la bunuța cât de mult le ascult sfaturile și să nu fie triști că sunt printre străini, pentru că nu sunt. Alsacia și Franța îmi sunt casă acum.
Cu drag, Dan
„Ici se trouve l’élite de la France, maintenant vous en faites partie“
Asta era o frântură din viața mea de acum 30 de ani, despre cum Franța m-a transformat, din copilul tocilar, în adultul mult mai performant decât dacă aș fi fost format altundeva.
Sigur, „viețile“ mele din România, Japonia și SUA au contribuit la ceea ce sunt, dar până la urmă Franța a însemnat, intelectual, cel mai mult pentru mine.
Daniel Funeriu a luat Premiul al doilea la Olimpiada națională de chimie a Franței, ce i-a fost înmânat de ministrul învățământului din Hexagon de la acea vreme
Începând cu ochii blânzi, dar fermi, ai directoarei de liceu, Madame Jung, care, atunci când eram mai nărăvaș, mă lua cu „mais, jeune-homme, ici se trouve l’élite de la France, maintenant vous en faites partie“ („tinere domn, aici este elita Franței, acum sunteți parte din ea“) și brusc simțeam secolele de cultură care apăsau pe umerii mei, continuând cu zecile de mecanisme, pe care Franța le avea, astfel încât, dacă sunt serios, să pot să studiez, și care moral mă și obligau să reușesc, nu voi uita niciodată ochii glaciali ai lui Séverine, care m-au învățat ce înseamnă să fii bărbat fără să fii mojic, iar puterea perseverenței am înțeles-o și sărbătorit-o în stradă, în 1998, când Franța a devenit campioană mondială la fotbal la doar 4 ani după o rușinoasă eliminare.
Tot Franța, și tot fotbalul, m-au învățat, după dramatica semifinală cu Germania din 1982, că indiferent de emoție și decepție, trebuie să continui: succesul aparține celor care merg înainte.
Daniel Funeriu a rămas în Franța și lăsat în țară doi bunici, care se tânguiau că este „printre străini“
În decembrie 1989, când la televiziunea franceză vedeam imagini cu tancuri aproape de apartamentul din Timișoara, am crescut moral cât în 10 ani: Jean-Pierre Perrin, adjunctul fostului meu liceu, m-a luat în familia lui de Crăciun pentru a-mi liniști spaimele.
Asta înseamnă Franța, așa se materializează secole de cultură și civilizație, prin mii de comportamente cotidiene, care fac din orice om decent care pune piciorul pe teritoriul ei, un om care vrea să fie, zilnic, mai bun.
„Să iubim Franța pe măsura dragostei pe care ne-a dat-o“
Dar există și un revers al medaliei: a fi generos, deschis, educat și empatic poate ușor să te facă vulnerabil. Iar acum acea Franță, care e parte din sufletul meu, e prea frecvent agresată de cei care, contrar mie, au profitat de ea fără să o respecte.
Simt pentru Franța același lucru pe care îl simțeam față de bunicul meu care, după ce a luptat la Stalingrad, a fost un stâlp pentru toată familia, ne-a ținut pe toți uniți când a murit mama, mi-a dat sfaturile de care aveam nevoie când eram adolescent, la un moment dat și-a pierdut agilitatea și era să fie înșelat de cei pe care i-a ajutat cel mai mult.
Cred că acum e rândul nostru, al celor născuți Români dar deveniți și cetățeni Francezi, și care am avut atât de câștigat de pe urma acestei țări minunate (dincolo de șabloanele cu Ionesco, Cioran sau Brâncuși) să-i fim stâlpi și să o iubim pe măsura dragostei pe care ne-a dat-o, filosofic, de-a lungul secolelor, dar și pragmatic, de-a lungul vieții noastre.
La Mulți Ani, Franță iubită!
___________
Articol realizat cu ocazia aniversării Zilei Franței - 14 iulie
