Cu ce rămânem după Tokyo 2020

DE Ovidiu Nahoi | Actualizat: 27.08.2021 - 10:55
ÎNTRECEREA MARILOR PUTERI SUA a reușit în ultima zi să depășească China la numărul de medalii, la Tokyo 2020. Dar competiția sportivă continuă cu cea geopolitică - Foto: Getty Images

America își menține, cu efort, supremația în fața Chinei, Rusia e izolată, Bielorusia ostracizată. Și mai e permanentul potențial neutilizat al Uniunii Europene.

SHARE

Nu se știe câți dintre românii care au invadat Grecia în această vară și care au ajuns în capitala Atena au tresărit vreun moment la trecerea pe lângă Zapeion, clădirea neoclasică situată în inima Grădinii Naționale, nu departe de Templul lui Zeus și stadionul antic, reconstruită cu ocazia Jocurilor Olimpice din 2004. Dacă nu, poate că ar fi trebuit.

Această clădire a fost inima primei ediții moderne a Jocurilor Olimpice, din 1896, iar ctitorul ei, Evanghelie Zappa, un aromân din Girokaster (Albania de azi), a deținut moșii întinse în jurul Bucureștiului și în Bărăgan.

El a fost unul dintre inițiatorii olimpismului, alături de baronul Pierre de Coubertin. În plină epocă a industrializării și naționalismului, Zappa vedea în Jocurile Olimpice (idee pentru care a și cheltuit o parte a frumoasei sale averi) o ocazie pentru ca națiunile să se confrunte pașnic, într-un spirit de competiție corectă, pusă sub semnul păcii. 

O vitrină a rivalităților politice

Multe s-au schimbat de atunci, dar, în principiu, ideea lui Zappa a rămas în picioare. Victoriile olimpice au ridicat mereu moralul națiunilor, au contribuit la întărirea identității, coeziunii și patriotismului. Medaliile sunt un motor pozitiv pentru națiuni, mai ales pentru cele care strălucesc mai puțin prin putere geopolitică. 

În același timp, pe măsura polarizării lumii, Jocurile Olimpice au devenit terenul confruntării politice și ideologice.

În 1936, Jocurile Olimpice de la Berlin erau instrumentalizate de regimul nazist al lui Adolf Hitler – iar asta rămâne până azi o pată neagră pentru Comitetul Internațional Olimpic. În 1980 (Moscova) și 1984 (Los Angeles), cele două blocuri, comunist și occidental, s-au boicotat reciproc, cu unele excepții, explicabile și acelea tot politic. 

Spre exemplu, „sfidarea” lui Nicolae Ceaușescu de a participa la Los Angeles, în condițiile în care România a primit din partea organizatorilor o sumă de 120.000 de dolari, iar partea americană a fost de acord să se angajeze că va returna în România orice sportiv sau oficial care ar fi încercat să rămână pe teritoriul SUA. 

Americanii aveau nevoie de o „disidență” în cadrul blocului, Ceaușescu avea nevoie de prelungirea Clauzei națiunii celei mai favorizate. 

Dacă ar concura unită,
Uniunea Europeană ar
fi de departe prima
în clasamentul
medaliilor olimpice

Dar, și după prăbușirea comunismului, fiecare eveniment a declanșat o ciocnire între marii adversari precum Statele Unite, China, Japonia, Marea Britanie și Rusia (care a participat la Jocurile de la Tokyo sub numele de „Comitetul Olimpic al Rusiei”, după suspendarea țării pentru dopaj, un alt eveniment instrumentalizat politic de Kremlin).

Rivalitatea s-a accentuat pe măsura noilor ambiții globale ale Chinei și ale Rusiei, chiar dacă aceasta din urmă se vede sancționată și izolată și pe plan sportiv.

China a cheltuit între 40 și 44 miliarde de dolari – o sumă record pentru acea perioadă - pentru a găzdui Jocurile Olimpice de vară de la Beijing din 2008. A fost însă depășită de Rusia, care a cheltuit, conform estimărilor, 50 de miliarde de dolari pentru organizarea Jocurilor Olimpice de iarnă din 2014, de la Soci. 

Această extravaganță și anexarea Crimeei, la puțin timp după stingerea flăcării olimpice, au făcut să explodeze popularitatea președintele rus Vladimir Putin. 

Dar ce a adus Tokyo? 

Mișcarea sportivă este mai extinsă ca oricând. Comitetul Olimpic Internațional recunoaște 206 Comitete Olimpice Naționale – este mai extins decât ONU. 

Însă doar 14 țări reprezintă aproape jumătate dintre cei peste 11.000 de sportivi care s-au calificat la Jocurile de la Tokyo. 

Toate aceste state fac parte din OCDE (grupul economiilor de piață dezvoltate, în care România încă nu a intrat, dar speră să fie acceptată cât mai curând). 

Excepție fac China și Rusia, care au totuși al doilea și al unsprezecelea PIB la nivel global. Deloc surprinzător, aceste 14 țări domină numărul medaliilor și ocupă scena mediatică. 

În clasamentul pe națiuni, Statele Unite ale Americii au terminat pe primul loc, depășind China în ultima zi de concurs. 

O ilustrare a rivalității globale dintre cele două supraputeri economice. China, care acum câteva decenii se găsea, în plan sportiv, cu mult în urma URSS, rivala din interiorul blocului comunist, revendică acum întâietatea globală. Inclusiv în sport. Deocamdată, America reușește să se mențină în fotoliul de lider. 

Dar mai e ceva: dacă ar concura unită, Uniunea Europeană ar fi de departe prima în clasament, inclusiv cu tot mai modesta contribuție a României. Încă o imagine a potențialului încă neutilizat al Europei unite.

În sfârșit, această ediție va rămâne în memorie și prin ostracizarea dictatorului Alexander Lukașenko, după abuzurile la care a încercat să-i supună pe atleții din țara sa. 

Regimul de la Minsk a încercat s-o răpească pe atleta Krystsina Tsimanouskaya din Satul olimpic și s-o repatrieze forțat. 

Însă sportiva a reușit să se refugieze în Occident, alături de alți colegi. O nouă pată pe obrazul unui regim deja izolat și care se mai bazează pe un singur sponsor: Rusia, aflată și ea cu un picior în afara mișcării olimpice.  

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te

© 2021 NEWS INTERNATIONAL S.A.