ANALIZĂ China, uriașul de teracotă. Bombele cu efect întârziat pe care stă Beijingul

DE Newsweek România | Actualizat: 03.04.2020 - 12:23
Andrei Vlăsceanu Foto: Arhiva personală

China a suferit numeroase schimbări de-a lungul istoriei, iar ultimul secol a modelat-o foarte mult, datorită globalizării, prin colonialismul european și ulterior prin Războiul Civil și Al Doilea Război Mondial.

SHARE

Ruperea relațiilor cu Moscova, însă, și dezghețarea celor cu Washington, au adus-o într-un pole position.

La ora actuală, China lui Xi Jinping nu mai seamănă deloc cu China lui Mao, deoarece nu se mai aplică teoria economico-ideologică a marxism-leninismului a proprietății de stat, ci există proprietatea privată, elementul de bază al capitalismului. La ora actuală, China este condusă printr-o dictatură personală, deoarece Xi Jinping a devenit președinte pe viață, chiar dacă se menține “mirajul” Partidului-stat.  “Împăratul roșu” are, însă, un mandat dificil, plin de probleme și provocări interne și externe.


1. Uigurii și sinoficarea minorităților

Uigurii sunt o populație turanică, islamică, de rit sunit, prezentă în provincia Xinjiang. Cunoscută sub numele de “Turkistanul de Est” și organizată administrativ sub forma de “regiune autonomă”, provincia a fost alipită Republicii Populare Chineze în 1949, iar Beijingul a dus și duce o politică de “asimilare forțată”, inclusiv prin “infuzia” de populație chineză Han (majoritară în China).

Fiind o populație musulmană, și o posibilă “problemă” în dezvoltarea Noului Drum al Mătăsii, Beijingul anunță un “război împotriva terorismului” și transformă populația uigură într-o țintă. În același timp, secretarul general al PCC, Xi Jinping, anunță un nou program de “transformare prin educare” pentru uiguri pentru “de-extremificarea” lor, având în vedere cazurile de violență și tendințele separatiste din trecut.

În acest sens, sunt înființate o serie de lagăre pentru “re-educare”, inclusiv ideologică, și se folosește tot ”arsenalul” din dotare: arestări ilegale, internări în lagăr fără o decizie judecătorească și încălcări flagrante ale drepturilor omului. În același timp, regiunea devine un adevărat “stat polițienesc” prin crearea multiplelor puncte de control în regiune și recrutarea a 90.000 polițiști. Recent, mass-media occidentale au primit documente interne privind “Auschwitz”-ul chinezesc, fapt care arată un “inside leak”, posibil de la Beijing, și nu exclude de fapt o “luptă” internă la vârful politicii chineze, mai ales după “valul anti-corupție” din anii trecuți.


2. Hong Kong

China și regiunea autonomă Hong Kong funcționează, de la momentul “predării” britanice a fostei colonii către Beijing, din 1997, după principiul “o singură țară, două sisteme”, pe care RPC dorește să-l aplice într-o posibilă unificare cu Taiwanul. Acest principiu, formulat de Deng Xiaoping în anii ‘80 și negociat cu britanicii, înseamnă că Hong Kongul și Macao își mențin propriile sisteme guvernamentale, judiciare, economice și financiare, inclusiv relații de comerț internațional care nu angajează RPC.

Guvernul din Hong Kong a inițiat un proiect de lege privind amendarea unei legi a extrădării, care cuprindea și China continentală, fapt care a cauzat o reacție virulentă a populației, datorită neîncrederii și a fricii de poliția politică. Timp de luni de zile, protestatarii s-au înfruntat cu forțele de ordine și au creat o listă cu 5 cerințe: retragerea proiectului de lege, retragerea caracterizării protestelor ca “dezordine”, eliberarea și exonerarea protestatarilor arestați, crearea unei comisii independente de anchetă privind brutalitatea și violența poliției, drept general de vot pentru consiliul legislativ și șeful guvernului Hong Kong.

În același timp, Beijingul era pregătit pentru un nou “Tiananmen”, aducând forțe militare la granița cu Hong Kong-ul, iar Xi Jinping a efectuat o vizită oficială în Macao, fiind un element de PR, o contrapondere la violențele din Hong Kong. Ulterior, proiectul este scos din circuitul legislativ, iar tensiunea rămâne crescută, pe fondul intervenției mai pronunțate ale Beijingului în politica internă a regiunii.


3. COVID-19 / SARS-Cov-2

Virus provenit din regnul animal, SARS-CoV-2 a cauzat o pandemie mondială, având punctul de plecare în China, mai exact în “wet markets” (piețele umede- n.red.) unde se vând și se consumă animale sălbatice. Epidemia a pornit din Wuhan, provincia Hubei, un punct industrial important al Chinei. Ea s-a răspândit și a cauzat, deja, peste 1.000.000 infectări și peste 50.000 morți la nivel mondial.

Inițial, medicii chinezi, care au alertat sistemele publice, au fost hărțuiți pentru “fake news”, însă virusul a scăpat de sub control, iar China a instituit un ”lockdown” general: oprirea producției industriale, închiderea populației în case și închiderea granițelor pentru persoane și comerț.

În același timp, din rațiuni ideologice și de politică de stat, au instituit minciuna și dezinformarea, inclusiv în relația cu partenerii internaționali și mai ales cu Organizația Mondială a Sănătății (OMS), dar și lansând o campanie de învinovățire împotriva SUA. Beijingul acuză Washingtonul că a fi adus virusul în China, fie prin măsuri operative de intelligence, fie prin diferiți turiști. Un element interesant este reacția vehementă a ambasadorului chinez în SUA, care a respins orice fel de mesaj oficial al guvernului de la Beijing și al Partidului Comunist privind aceste “explicații oficiale ale infectării”.

4. Economie de export

China a profitat din plin de globalizare și de dezideratul economic al “investiției minime cu profit mare”, transformându-se dintr-o țară a “Lumii A Treia” în “puterea mondială nr. 2”, în special datorită faptuluică a devenit “uzina” mondială de producție pentru orice produs, grație costurilor de producție mici, mai ales, a forței de muncă foarte ieftine.

În acest sens, exporturile au crescut, profiturile la fel, iar valutele, mai ales USD, au inundat conturile bancare ale statului chinez. Acest fapt a cauzat o creștere a creditelor, publice și private, fondurile au fost investite în infrastructură, fapt care a cauzat creșterea exponențială a PIB-ului național.

Ulterior, dezvoltarea a fost asigurată prin accesul la tehnologii și modernizarea în sine a societății. Elementul demografic a fost unul foarte bun: un raport de 8 persoane productive la 1 “consumator”(în general pensionari). Acum, lucrurile s-au schimbat, mai ales după criza din 2008, când creșterea economică globală a scăzut de la peste 10% anual la 6-7% anual. În perioada imediat următoare, vom adăuga recesiunea globală, “războiul comercial” cu SUA- unul din cei mai mari “clienți” ai Chinei, ce reușește să seteze prețul de achiziții-, plus criza COVID-19. Unul din efectele post-criză, anunțat de Donald Trump prin ”America First”, ar putea fi “renaționalizarea” producției industriale sau o spargere a “monopolului” industrial chinez, prin relocarea marilor companii către alte state cu forță de muncă ieftină. Putem asista la o decuplare masivă de China, care va rămâne cu zone industriale și cu supra-producții fără a avea puterea de absorbție internă, fapt care va crește și mai mult costurile, cauzand pierderi, iar lipsa exporturilor va duce la implozie.


5. Explozia bulelor de credit

China a apelat la credite interne pentru a crește producția industrială, a dezvolta domeniul construcțiilor și al infrastructurii de transport. Conjugată cu exporturile masive, strategia a determinat creșterea PIB-ului. În același timp, mai ales după terminarea Războiului Rece și “finalul istoriei”, China a intrat într-o ofensivă globală de softpower, mai ales prin Noul Drum al Mătăsii. Scopul este “conectarea” economică a Mării Chinei de Sud, Oceanului Indian, Orientului Mijlociu și Africii, pentru importul de materii prime, pentru propriile nevoi de export, dar și pentru atingerea propriilor țeluri geopolitice.

Beijingul a început să ofere “daruri” prin proiecte de infrastructură (porturi, autostrăzi, căi ferate, etc), fiind de fapt un “debt-trap” (capcană a îndatorării- n.red.). China se angajează să construiască o autostradă, guvernul-gazdă se împrumută de la o bancă de stat chineză, contractul este dat unei corporații de stat chineze (care nu conlucrează cu contractori locali, astfel încât banii nu se întorc la guvernul-gazdă prin taxe și impozite și nu se dezvoltă afacerile locale de infrastructură). În același timp, guvernul-gazdă/autoritatea locală este coruptă de corporația chineză, valoarea contractului crește și implicit creditul, iar guvernul-gazdă nu va avea posibilitatea de rambursare a creditului, astfel încât va deveni un “stat-vasal” ambițiilor geopolitice ale Chinei. Exemplul cel mai grăitor este Djibouti, unde regăsim o bază militară chineză, prezentă datorită “debt-trap diplomacy”.

Acum, pe fondul recesiunii globale, a scăderii exporturilor, a “războiului comercial” cu SUA, a crizei sanitare COVID- 19, a dezvoltării de “nowhere infrastructure / drumuri și poduri spre nicăieri” (proiecte desenate de birocrați pentru îndeplinirea “Planului cincinal”, care nu a duc plusvaloare economică), a “orașelor-fantomă” (blocuri cu apartamente nelocuite, pentru că tinerii nu-și permit achiziția unei locuințe, fapt care afectează tinerele familii, scade numărul căsătoriilor și a natalității, afectează forța de muncă și economia în viitor), profiturile scad exponențial și creditele devin neperformante. Problema se acutizează, deoarece statul chinez are triplul rol de creditor, debitor și legiuitor bancar. Băncile de stat împrumută corporațiile de stat și tot Statul regularizează politicile de finanțare, fapt care amplifică riscul. O “bombă cu ceas”, care va exploda și vom asista la un “Lehman Brothers” combinat cu “criza Greciei”.

În prezent, “epicentrul” COVID-19 se mută din Europa spre America, unde SUA este puternic afectată, iar prima “victimă” europeană a fost Italia, fiind urmată de Spania, Franța și Germania. Marea Britanie și Olanda urmează să fie și ele puternic afectate.

Anul trecut, pe 23 martie, Italia s-a angajat să participe la dezvoltarea Noul Drum al Mătăsii. Președintele chinez, Xi Jinping, și prim- ministrul italian, Giuseppe Conte, au semnat contracte în valoare 20 miliarde de € în domenii precum managementul porturilor, știință și tehnologie, e-commerce, agricultură, importuri de porci și vaci, mass media, cultură, bănci, gaze naturale și oțel. Italia a devenit primul stat G7 și membru-fondator al UE, care a aderat la proiectul geopolitic al Chinei, oferind accesul în porturile Palermo, Genova, Trieste și Ravena. Motivul: nevoia de infuzie de capital în economia italiană și finanțarea datoriei publice.

Acum, China e într-o ofensivă de softpower tot prin oferirea de “daruri”: măști de protecție, biocide, teste și alte echipamente, de o proastă calitate, așa cum declară autoritățile din Spania. În același timp, Rusia încearcă să obțină relaxarea sancțiunilor la adresa sa pe fondul pandemiei mondiale. A cerut explicit acest lucru la ultima videoconferință G20 a miniștrilor de economie.

Concomitent, a trimis materiale medicale în Italia (considerate 80% inutile, având în vedere că Armata italiană este cea mai dotată din NATO în privința echipamentelor de protecție nucleară, biologică și chimică). Circa 100 “medici” militari sunt posibili ofițeri GRU cu misiuni de spionaj militar. S-a ajuns totuși la un “acord” de ajutor reciproc, la nivelul G20, astfel încât ajutoare rusești au fost trimise în SUA.

Criza COVID- 19 reprezintă o “fereastră de oportunitate” pentru marii actori, care au puterea și curajul necesar de a profita de anumite “breșe”.

La ora actuală, “Ciocnirea civilizațiilor” a lui Samuel Huntington a devenit noul “playbook” mondial. Celebra carte face referire la conceptul ”Curbei S”, existând posibilitatea ca Occidentul să revină la stadiul din 1928, când controla 84% din industria mondială. Chiar dacă nu se va ajunge aici- personal nu cred că este posibi-, se poate însă concretiza un trend puternic de “decuplare și renaționalizare” a industriei din China, fapt care o va afecta pe un termen mediu și lung. Pentru asta trebuie îndeplinită o condiție esențială: unitatea deplină a Occidentului prin continuarea relației simbiotice dintre NATO și UE.

(Articol scris pentru Newsweek România de Andrei Vlăsceanu. Absolvent de Drept, licențiat în drept internațional public, Andrei Vlăsceanu este pasionat de istorie și relații internaționale. Este membru PMP și, până recent, s-a ocupat de relația cu Republica Moldova)

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2020 NEWS INTERNATIONAL S.A.
Aici puteti modifica setarile de Cookie -