Eleva sa fidelă, Viorică Dăncilă, intră în anul 2019 ca premier, după ce cabinetul ei a supravieţuit unei moţiuni de cenzură ce a dovedit, încă o dată, incapacitatea de acţiune a opoziţiei şi paralizia şefului de stat. După revoluţia fiscală, o revoluţie economică: noile taxe sunt pe cale să lichideze capitalismul românesc, întărind dimensiunea sa oligarhică. Cât despre justiţia independentă, aici zelul lui Tudorel Toader este unul remarcabil. De la Rodica Stănoiu, nici un alt ministru a nu fost animat de o voinţă similară de a domina, de a controla, de a îngenunchea.
România anului 2019, cea care preia preşedinţia rotativă a Uniunii Europene, este, în ceea ce are mai profund, o ţară care nu are nimic în comun cu valorile pe care este presupusă a le ilustra şi apăra. Dincolo de Liviu Dragnea, se află un întreg partid- stat, a cărui vitalitate se fondează pe capacitatea lui extraordinară de a exploata tarele societăţii pe care o parazitează. Am scris că regimul Dragnea nu este un accident istoric. Ar fi de adăugat că nici starea în care România se află, în anul de graţie 2019, nu este un accident istoric, ci efectul, cumulat, al opţiunilor compatrioţilor noştri. Îmtre regimul Dragnea şi acea Românie ce preferă familiaritatea statului- părinte, simbioza este perfectă. Iluziei de prosperitate îi corespunde, natural, iluzia demnităţii umane.
Privind România de astăzi, în toată splendoarea involuţiei sale instituţionale, putem înţelege mecanismele şi formulele ce alimentează marasmul naţiunilor subdezvoltate, prinse în reţeaua de corupţie endemică. Organizarea patronajului mediatic, organizarea mitei sociale, organizarea exploatării statutului, organizarea subminării egalităţii în faţa legii, toate acestea sunt, în România, elementele realităţii cotidiene. Degradarea la care asistăm este una dramatică tocmai prin potenţialul ei de afecta, pe termen mediu şi lung, profilul statului însuşi.
Citește comentariul integral al lui Ioan Stanomir pe platforma de dezbateri Marginalia
