Brutalitatea cu care a comandat închisoarea de la Râmnicu- Sărat nu a fost efectul vreunei malformaţii morale,ci consecinţa unei opţiuni ideologice.
Vişinescu şi cei asemenea lui nu sunt criminali ordinari, animaţi de un instinct al violenţei, ci instrumente în mâinile Partidului. Devotaţi şi monstruoşi, ei au participat, cu pasiune,la edificarea unei noi lumi. În această lume au crezut şi acestei lumi totalitare i-au dăruit întreaga lor energie. Absenţa remuşcărilor, absenţa căinţei,absenţa empatiei, toate acestea sunt semnele, naturale, ale credinţei de care Vişinescu nu s-a despărţit niciodată. Victimele sale meritau să moară, iar cruzimea sa nu era decât împlinirea voinţei comuniste de a le face să dispară.
Alexandru Vişinescu a aparţinut acestei Românii comuniste din care vin Liviu Dragnea şi valizele sale încărcate de gogoşi şi documente. Fără comunism, destinele lor nu ar fi fost încărcate de vreo semnificaţie. Ruptura de după 1945 este terenul din care se iveşte acest univers mâlos în care suntem, la rându-ne, prizonieri. Comunismul românesc a debutat cu pedagogia teribilă a crimelor împotriva umanităţii, spre a sfârşi, în ceauşism, prin a contamina cu putreziciunea sa o întreagă naţiune. Vişinescu a fost unul dintre constructorii conştienţi ai socialismului. Inchisoarea sa a fost un şantier de edificare al viitorului.
Citește comentariul integral al lui Ioan Stanomir pe platforma de dezbateri Marginalia
