Îi datorăm lui Viktor Klemperer unele din cele mai emoţionante relatări despre bombardamentele asupra Dresdei din 13 şi 14 februarie 1945. Filologul a descris infernul în jurnalele sale devenite celebre.
„S-a auzit în scurt timp zumzetul tot mai pronunţat şi mai grav al escadrilelor care se apropiau. Lumina s-a stins, o bombă a explodat în apropiere...apoi a urmat o pauză. Stăteam în genunchi între scaune, dinspre unele grupuri s-au auzit suspine şi hohote de plâns. Apoi o nouă revenire a avioanelor, o nouă acutizare a pericolului de moarte, o nouă explozie. Nu ştiu de câte ori s-a tot repetat asta.”
Pentru Klemperer, un evreu convertit la creştinism, tragedia soldată cu până la 25.000 de morţi a fost o întâmplare fericită. Fiindcă naziştii l-ar fi deportat altminteri într-un lagăr de exterminare, aşa cum au făcut cu multe milioane de oameni înaintea sa.
Şi din perspectiva personală a lui Klemperer se poate privi distrugerea Dresdei, o tragedie petrecută cu 75 de ani în urmă.
Importantele sale jurnale istorice, scrise în perioada nazistă, între anii 1933-1945, se află în original la Biblioteca Saxonă de Stat şi Universitară din Dresda (SLUB).
Jurnalele conţin şi gânduri legate de moarte
Soarta acestui oraş, care continuă să fie splendid în ciuda numeroaselor cicatrici lăsate în urmă de război, ilustrează modul în care se lansează cu bună ştiinţă legende şi mituri. Şi cât este de greu să le combaţi pe acestea, oricât ar fi de false şi de mincinoase.
Da, este adevărat că bombardamentele aeriene ale aliaţilor din 13 şi 14 februarie 1945, cu puţin timp înaintea încheierii celui de-al Doilea Război Mondial, sunt discutabile din perspectiva eficienţei militare. Dar bombardamentul care a produs multă suferinţă şi unor oameni nevinovaţi nu schimbă cu nimic vina pe care o poartă pentru acel război imperiul nazist condus de Adolf Hitler.
Klemperer a supravieţuit. A avut noroc. Jurnalul său cuprinde şi gânduri legate de moarte.
„În faţa mea se afla un spaţiu mare şi deschis. În mijloc un crater gigantic. Vacarm, fulgere de lumină, explozii. Nu mă gândeam la nimic, nici măcar nu-mi era frică. Simţeam în trup doar o tensiune infernală. Cred că îmi aşteptam sfârşitul.”
Mai departe, el scrie: „Nu puteam percepe detalii. Vedeam peste tot doar o mare de flăcări. Auzeam vuietul focului şi al furtunii şi simţeam o tensiune interioară înfricoşătoare.”
Neonaziştii îşi celebrează cultul victimelor
Pe extremiştii de dreapta incurabili şi pe antisemiţi nu-i impresionează, probabil, astfel de mărturii profund umane ale unui supravieţuitor. Mai ales că provin din partea unuia care a fost silit de nazişti să poarte steaua galbenă evreiască.
Naziştii de astăzi sunt preocupaţi de negarea istoriei şi de cultul victimelor. De aceea preiau minciunile modelelor criminale pe care le venerează şi vorbesc despre o jumătate de milion de morţi.
O comisie de istorici contrazice cifrele false
Naziştii nu ţin cont de faptele obiective. Nici de descoperirile verificabile făcute de oameni de ştiinţă cum ar fi Thomas Widera, membru al Institutului Hannah-Arendt pentru Cercetarea Totalitarismului din Dresda (HAIT). El a făcut parte din comisia de istorici care a comunicat în 2010, după cinci ani de cercetări, numărul victimelor.
Este vorba de minimum 18.000 de morţi şi maximum 25.000.
În urma cercetării minuţioase a dosarelor aflate în arhive şi a unor teste de rezistenţă a materialelor, afirmaţiile care susţin altceva au fost expediate în lumea basmelor. Widera a menţionat pentru Deutsche Welle teza că între morţi s-ar fi numărat câteva sute de mii de refugiaţi germani din teritoriile din est, care nu au fost înregistraţi în evidenţa populaţiei.
Nici afirmaţia că incendiul care a cuprins oraşul ar fi produs o temperatură de 2.000 de grade, făcând ca trupurile a zeci de mii de oameni să dispară fără urmă nu se susţine. În urma unor analize de temperatură este exclus să se fi întâmplat aşa. „Analizele au contrazis afirmaţia că morţii s-au transformat în număr mare în scrum sau că nu au mai fost colectaţi dintre dărâmături", a declarat istoricul.
Majoritatea celor care au pierit în bombardament au fost înmormântaţi în lunile de după bombardament. Totuşi, multă vreme a fost neclar câţi oameni şi-au pierdut într-adevăr viaţa în infernul de foc, fiindcă reconstrucţia sistematică a oraşului Dresda a început abia la sfârşitul anilor 1940.
Cu acea ocazie s-au mai găsit rămăşiţe de trupuri omeneşti, „dar nu în număr mare", după cum a afirmat Widera.
În defuncta RDG se vorbea în cele din urmă despre 35.000 de morţi. Această cifră se baza pe evidenţa persoanelor decedate şi pe estimări. Comuniştii au fost aşadar mai aproape de cifrele definitive elucidate 60 de ani mai târziu decât naziştii.
Urmaşii acestora şi-au ales imediat după reunificarea Germaniei oraşul Dresda ca principal loc de desfăşurare a manifestărilor proprii. În perioade de vârf, până la 6.000 de neonazişti au mărşăluit pe străzile oraşului, încăierându-se adesea cu contrademonstranţi de stânga.
Organizaţii civice se opun neonaziştilor
Între 2009-2011, Dresda a devenit un soi de „Mecca pentru extremiştii de dreapta din Europa", afirmă Joachim Klose, membru al grupului „AG 13. Februar". Acest grup civic eterogen organizează anual manifestările de comemorare a victimelor războiului şi distrugerii şi a reuşit să „pacifice" prin dialog manifestările care au loc an de an la Dresda, după cum a evidenţiat Klose.
Şi alianţa de stânga „Dresda liberă de nazişti" a contribuit la reducerea la tăcere, măcar parţială, a extremiştilor de dreapta. Multă vreme părea că administraţia oraşului nu are idee cum să combată "Marşul tristeţii" organizat de neonazişti. Dar acele timpuri au trecut.
Începând din 2010, „AG 13. Februar" cheamă locuitorii să formeze în ziua comemorării bombardamentului un lanţ uman în centrul istoric. Multe mii de oameni dau curs acestui îndemn, ţinându-se de mână când bat clopotele, în amintirea celor care au pierit în bombardament.
În accepţiunea lui Widera, pe 13 februarie domneşte acum la Dresda „un consens profund". Aproape toţi sunt de acord că manifestările de comemorare trebuie să fie lipsite de acuzaţii cu substrat politic. Orice altceva ar fi nepotrivit.
