George Calboreanu s-a născut pe 3 ianuarie 1896 în localitatea Turnişor de lângă Sibiu și a urmat cursurile Şcolii de Arte şi Meserii din Bucureşti.
A făcut Conservatorul într-un an și jumătate
După absolvire, a plecat la Constanţa, pentru că voia să se îmbarce pe un vapor şi să plece în America, dar a renunțat la idee și a revenit în Capitală, încercând să devină muzician.
Pentru o vreme a cântat în corul unei biserici, iar la începutul Primului Război Mondial a fost mobilizat și trimis în Moldova. În acea perioadă a devenit student al Conservatorului din Iaşi, la clasa lui State Dragomir, avându-i colegi pe C. Ramadan, Miluță Gheorghiu, Sorana Țopa, Costache Antoniu și Alex Critico.
„Drumul spre teatru începe într-o zi, când ajunge în casa profesorului de la Conservatorul din Iaşi, State Dragomir, care, bolnav fiind, preda cursuri acasă.”
Citește și: Văduvă la 43 ani, Marina Voica se recăsătorește cu un bărbat celebru cu 20 de ani mai tânăr
Calboreanu îşi va aminti peste ani: „17 februarie 1918 e pentru mine începutul unei vieţi noi. Începutul adevăratei mele vieţi de muncă, de oridine şi disciplină, de control asupra mea (…), eu fiind sculptorul propriului meu lut pe care-l modelam de la zi la zi, dându-i toate formele unei minţi oragnizate…
Eu am făcut Conservatorul într-un an şi jumătate. Am intrat în februarie 1918 şi în iunie aceluiaşi an am luat doi ani. În al doilea an, primăvara lui 1919, State Dragomir mi-a dat absolvenţa de patru ani a Conservatorului de Artă Dramatică din Iaşi cu nota 10”, potrivit ziarulmetropolis.ro
A iubit teatrul până la moarte
Tânărul a debutat pe scena Teatrului Naţional din Iaşi în stagiunea 1918-1919 în piesa „Fântâna Blanduziei” şi tot aici l-a interpretat pe Chiriac în „O noapte furtunoasă”.
În 1920, Calboreanu a devenit angajat al Teatrului Naţional din Cluj, a obținut un premiu care i-a oferit posibilitatea să studieze la Viena, iar la revenirea în ţară a fost angajat la Teatrul “Regina Maria”, condus de soţii Bulandra. A primit apoi un contract la Teatrul Popular, înfiinţat de Nicolae Iorga, devenind, ulterior, parte din trupele teatrelor particulare conduse de Dina Cocea şi Maria Filotti.
În anul 1923, tânărul artist a fost angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti, pe scena căruia a jucat până la pensionare, avându-i parteneri pe marii actori ai epocii, printre care Aura Buzescu, Sonia Cluceru, Ion Finteşteanu sau George Vraca.
Printre cele mai cunoscute piese în care a jucat se numără „Hagi Tudose”, „Coana Chiriţa”, „Avram Iancu”, „Pământ”, „Patima de sub ulmi”, „Păpuşile”, „Toţi fiii mei”, „Dama cu camelii”, „Papucii fericirii”, „Tinereţe”, „Ion Vodă cel Cumplit”, „Iuda”, „Dulcea pasăre a tinereţii”, „Complotul condamnaţilor”, „Maria Stuart”, „Fraţii Karamazov”, „Oameni pe un sloi de gheaţă”, „Patima roşie”, „Iulius Cezar”.
Citește și: Florin Zamfirescu dezvăluie de ce a murit Adrian Pintea, colegul său de cameră. În ce capcană căzuse
Alecu Popovici spunea: „Se opreau tramvaiele, încremeneau zarurile pe tablele jucătorilor de table, nu se mai sărutau îndrăgostiţii, pe sub felinarele fără bec, atunci când explodau silabele iar Calboreanu spunea: «Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie!» L-am văzut, copil fiind, în «Hamlet», într-o compoziţie din care mai făceau parte Vraca şi Valentineanu.
Dacă Nottara l-a jucat pe prinţul Danemarcei cu barbă, Calboreanu l-a jucat cu burtă. L-am văzut şi în Caragiale şi în Tenesse Williams. Masivitatea i-a fost pavăză şi l-a însoţit în filme. Mi-l închipui urcând pe calul alb al unui răzaş şi strigând: «Haideţi, băieţi!» Şi nenumăraţi boieri, vornici, hatmani ai teatrului nostru, răspunzându-i: «Venim!»” (revista Teatrul 1984)
Pensionarea i-a adus moartea
Când a fost obligat să se pensioneze, unele persoane au împrăştiat zvonul că ar fi bolnav, dar actorul le-a confirmat marea tristeţe care-l rodea prin rostirea obsesivă: „Sunt bolnav, de urât!” Comuniştii îl obligaseră să ia decizia de a se pensiona, iar scena fusese viaţa lui.
În ultimii ani ai vieţii, după moartea soţiei şi a fiului, marele artist a trăit într-un azil de bătrâni. George Calboreanu a încetat din viață pe 12 iulie 1986, la vârsta de 90 de ani, la București.
La dispariția sa, revista Teatrul scria:
“Aşadar, meşterul Calboreanu ne-a părăsit pentru totdeauna. Cu el se duce ultimul mare voievod al teatrului românesc. Şi spun asta nu pentru că l-a întruchipat ca nimeni altul pe Ştefan al Moldovei, ci pentru că a stăpânit scena naţională şaizeci şi şapte de ani, întrecând chiar domnia eroului lui Delavrancea.
Am surprins, într-una dintre nenumăratele seri cînd ieşeam din sală urmărit de glasul — inimitabilul, neuitatul! — lui George Calboreanu, un spectator spunând: „Nu ştiu cum a arătat în viaţă Ştefan cel Mare, dar, pentru mine, Ştefan e numai acest neîntrecut artist Aşa a fost şi va rămâne pentru generaţii întregi”.
Ceea ce e însă formidabil, ceea ce m-a fascinat totdeauna la ţăranul din Turnişor care s-a născut parcă in hlamida voievodală a fost faptul că lasă în urmă o imensă galerie de personaje, o adevărată frescă de tipuri şi caractere umane de o diversitate neatinsă — după cunoştinţa mea — de niciun alt artist dramatic.
Am convingerea că arta actorului de excepţie rămâne o taină care se dezvăluie la nesfârşit în ani lungi de muncă, de pe băncile şcolii pe scândura scenei. Aşa a fost Calboreanu.”
343 de roluri memorabile
Hazul lui Calboreanu avea ceva mucalit, ponosit, îmbufnat, cârcotaş. Pe lângă rolurile jucate în teatru, se adaugă cele din 11 filme, precum şi sutele de imprimări la radio, ce au îmbogăţit Fonoteca de Aur .
Remarcabilul actor a lăsat posterităţii nu mai puţin de 343 de roluri, unele dintre acestea memorabile. Calboreanu a murit pe 12 iulie 1986. A fost jelit de o țară întreagă.
