În intervenţia sa privind “Democraţia în epoca autoritarismului“, în contextul evidenţierii proliferării autoritarismului în Europa, s-a referit direct la contextele politice din Ungaria, Polonia şi... România: “Guvernul României (cel din 2018!!!) consideră instituţiile anticorupţie ca fiind impedimente pentru o guvernare eficientă şi pe cale de consecinţă le doreşte desfiinţate“.
Am întrebat pe cineva din anturajul apropiat al Preşedintelui ales Biden în legătură cu această poziţionare, din 2018, privind România.
Răspunsul a fost interesant: “În opinia lui Biden (atenţie, şi nu numai!!!), aliaţii în viitoarele proiecte globale ar trebui să îndeplinească două atribute majore: încredere şi predictibilitate inclusiv la nivelul guvernelor în ceea ce priveşte respectarea valorilor democratice fundamentale şi absenţa oricărei tentaţii de agresivitate la adresă celorlalţi aliaţi”.
În 2018, România îndeplinea numai a doua cerinţă.
Este de aşteptat ca Prim - ministrul britanic Boris Johnson să folosească momentul Summit-ului G7, organizat în Marea Britanie, pentru a lansa iniţiativa “D10”, prin care intenţionează să constituie o alianţă a democraţiilor (la care ar urma să se asocieze Australia, Coreea de Sud şi India) care să-și asume decizii atât în scopul creării unei noi tehnologii 5G prin care să se reducă influenţa, pe pieţe, a Huawei, dar şi dependenţa de furnizorii de materiale sanitare din China.
Încă din 2019, Președintele-ales Biden anunţa o iniţiativă asemănătoare privind organizarea unui “Summit pentru Democraţii”, în 2021.
Tema continuă să fie de actualitate. Obiectivele dar şi participarea la această reuniune la nivel înalt ar urma să fie decise în prima parte a anului 2021.
Se intenţionează ca, cel puţin conceptual, să se pună bazele unor alianţe strategice constituite “din state care împărtăşesc aceleaşi valori democratice“ indiferent de potenţialul economic şi care ar urma să se opună entităţilor autoritare, agresive la adresa lumii occidentale .
Această alianţă ar urma să aibă şi un rol proactiv, în apărarea statelor care sunt ameninţate de structurile extremiste sau radicale, inclusiv în ceea ce priveşte “naţiunile prietene“, chiar dacă acestea nu îndeplinesc criteriile democratice standard - Brazilia sau Arabia Saudită.
Deşi există unele similitudini, nu este vorba de un nou Război Rece. Realitatea este mult mai complexă. Globalizarea, interdependenţele economice, vulnerabilităţile informatice, problemele de mediu, conectivitatea demonstrează că sunt în egală măsură importante contingentarea dar şi acceptarea cooperării limitate si coordonate cu cei care acţionează împotriva valorilor democratice. Cinic? DA.
Mai mult, in special în domeniul cyber, conflictele au devenit potenţial asimetrice, neconvenţionale şi neasumate iar răspunsul statelor democratice este tot mai complicat în absenţa unor formate multilaterale, modernizate, de reacție rapidă.
Pentru a deveni eficiente, atât D10 sau Iniţiativa Biden nu ar putea fi formalizate după modelul structurilor economice sau de securitate existente - Chartă, personal numeros, birocraţie şi consens.
Se conturează varianta unui forum flexibil, constituit din state-națiune, care ar urma să acţioneze atât în varianta consensuală, dar şi prin “coaliţii de voinţă“. SUA, dar şi Germania, Franţa sau Japonia şi, mai ales Marea Britanie explorează, preliminar, aceste noi forme de cooperare instituţională între aliaţi, considerate ca fiind mult mai pragmatice, capabile să depăşească paralizia decizională care afectează funcţionarea instituţiilor tradiţionale precum Consiliul de Securitate al ONU, UE sau NATO.
Această alianţă îşi va asuma izolarea sistemelor autoritare şi radicale, blocarea accesului acestora la resurse si cooperarea economică, politică, culturală, tehnologică, precum şi accesul la infrastructurile critice şi oportunităţile de investiţii.
Diplomaţia, relaţiile comerciale, investiţiile economice şi accesul la tehnologiile performante vor reprezenta instrumentele de acţiune la dispoziţia alianţei. Generarea conflictelor militare nu este o variantă.
Este un context internaţional complicat, cu mize enorme pentru următoarea perioadă de timp.
Pentru a se descurca în această reaşezare a plăcilor tectonice, România trebuie să “iasă la joc“, să-şi asume un proiect elaborat, destinat să-i asigure atât suveranitatea strategică, dar şi statutul de “aliat strategic” – un statut mult mai elaborat decât cel de partener strategic - care si-a dovedit eficiența, în special, în relaţia cu SUA.
Prin acest demers, pe care aş îndrăzni să-l calific ca fiind ISTORIC, România va trebui să găsească şi să promoveze, chiar agresiv, soluţiile pentru a-şi recalibra poziţia şi opţiunile, în scopul creşterii puterii de negociere şi a capacităţii de acţiona conform intereselor şi valorilor asumate naţional.
Şi în 2021, România - ca, de altfel, toate statele partenere în UE şi NATO - se va confrunta cu provocări care devin parte a unui “obişnuit” al vieţii fiecăruia dintre noi - pandemia, probleme financiare, pierderea locului de muncă, atacuri informatice, schimbări climatice - şi care nu pot fi înfruntate decât prin acţiune colectivă. Tot mai insistent, puterile globale sau regionale preferă instrumentalizarea interdependenţelor de tot felul pentru a obţine rezultate geopolitice.
România se află poziţionată geografic într-o regiune complicată, în care aceste interdependenţe se intersectează, în majoritatea situaţiilor, de o manieră confruntațională iar decidenţii de la Bucureşti sunt OBLIGAŢI să aibă abilităţile necesare pentru a negocia în interiorul unui sistem economic şi de securitate oscilant; să ia măsuri de contracarare a celor care încearcă să se impună prin agresivitate şi să ia PROPRIILE DECIZII, într-un mediu geopolitic tot mai competitiv.
Există o premisă fundamentală care, în zilele de astăzi, trebuie foarte bine înţeleasă: asigurarea suveranităţii naţionale nu implică transferul puterii de decizie către “jucători externi“, ci revendicarea acesteia.
Din perspectiva multor europeni, dar şi a românilor, noua competiţie geopolitică pare, mai degrabă, un joc de şah între oameni de stat cinici, decât un proiect integrativ, aşa cum au sperat fondatorii comunităţii europene.
România trebuie să continue să sprijine ordinea multilaterală, bazată pe reguli clare, prin care se găsesc soluţii multilaterale la problemele globale.
Nu este simplu.
Devine foarte dificilă izolarea preocupărilor cetăţenilor europeni privind sănătatea, prosperitatea şi securitatea de competiţia geopolitică. Marile puteri, invocând “situaţii excepţionale”, devin tot mai relaxate în ceea ce priveşte încălcarea spiritului şi uneori chiar a literei normelor internaţionale, în scopul instrumentalizării intereselor economice pentru a obţine rezultate politice sau de securitate.
Pentru a ieşi din această “spirală“, România trebuie să acţioneze, în primul rând, multilateral, dar să fie pregătită pentru “coaliţii de voinţă“ sau chiar pentru reacţie autonomă dacă situaţia internaţională şi interesele de stat impun o anume atitudine.
De altfel, dezbaterea privind “autonomia europeană“ reprezintă o temă de securitate care depăşeşte sfera militară şi liniile geopolitice stabilite în ultima perioadă.
Recent, simţind fragilitatea conceptului, Comisia Europeană a început să se refere la “autonomia europeană deschisă”.
Dar, despre viziunea europeană, într-o analiză separată.
