O lume întreagă a urmărit cu pasiune alegerile din Turcia. Și pe bună dreptate. Ceea ce va face Turcia lui Erdoğan va fi un reper pentru democrațiile neconsolidate din întreaga lume.
La 29 octombrie, Turcia va celebra 100 de ani de la fondarea republicii lui Mustafa Kemal Ataturk – un moment care va putea însemna o cotitură. Erdoğan ar putea atunci să-și întărească regimul de putere personală și să îndepărteze și mai mult țara de linia occidentală.
Erdoğan a câștigat. Strâns, ca întotdeauna în ultimele runde. Dar a câștigat. Iar Turcia este genul de țară în care câștigătorul ia totul.
Liderul autoritar de la Ankara, reconfirmat pentru încă cinci ani de putere absolută, are acum tot timpul din lume pentru a remodela fragila democrație din țara sa. De peste 20 de ani la putere, el a subminat continuu aproximativa democrație turcă, ducând-o până la stadiul de putere personalizată – ceva nemaiîntâlnit de la întemeierea Republicii din 1923.
În primul dintre cele două decenii cât s-a aflat la putere, Erdoğan a cules roadele unei creșteri economice susținute, care s-a resimțit și în zonele mai îndepărtate ale Anatoliei, nu doar în orașele mari, cosmopolite și în general republicane, din partea de vest.
Acel deceniu de creștere a scos la lumină o Turcie profundă, mai conservatoare și mai religioasă, în antiteză cu Turcia republicană, urbană și sofisticată.
Turcia s-a dezvoltat în primul deceniu de putere a lui Erdoğan, dar nu s-a și occidentalizat în aceeași măsură, cu toate lucrările publice impresionante apărute în toți acești ani. Mai degrabă, Turcia s-a orientalizat.
Acum o sută de ani, Mustafa Kemal Ataturk a fondat republica, pe ruinele Imperiului Otoman, cu perspectiva occidentalizării. Un obiectiv temerar, desigur, atins doar parțial într-un secol frământat. Va marca, acum, Erdoğan, întoarcerea către Orient?
O provocare: situația economică
Pentru mulți comentatori occidentali, Erdoğan a obținut la sfârșitul primăverii lui 2023 o victorie chinuită, mai strânsă decât și-ar fi dorit. Acum, el are de gestionat o situație dificilă, cu o economie în declin și cu urmările cutremurului devastator din 6 februarie.
Într-adevăr, economia turcă se află într-o stare proastă. Inflația a atins un vârf de 85% la sfârșitul anului trecut, pentru a se reduce la 44% luna trecută. Acestea sunt însă cifrele oficiale dar, potrivit unei relatări a postului Tv Al-Jazeera, experți independenți susțin că nivelul real ar fi de de 105%.
O altă problemă este devalorizarea accentuată a monedei turcești.
Recep Tayyip Erdoğan a încarcerat oponenți politici, jurnaliști și activiști civici, a închis sau preluat instituții media, și-a constituit o camarilă în jurul propriei familii - Foto: Profimedia Images
În dimineața care a urmat turului doi, lira a atins un minim record de 20,06 pentru un dolar american, după ce a pierdut aproape 80% din valoarea sa în ultimii cinci ani. Guvernul de la Ankara se luptă din greu să mențină controlul prin vânzări masive din rezervele valutare.
Imaginați-vă că, în România, de la un curs de 4,6 lei pentru un euro în 2018 am fi ajuns azi la o paritate de 8,3, iar președintele și guvernul său ar fi reconfirmați în funcție. Pare de necrezut, dar în Turcia este posibil.
Economiștii au pus aceasta pe seama politicii lui Erdoğan de reducere continuă a ratelor dobânzilor, care au fost aproape înjumătățite de la sfârșitul anului 2021. Iar analiștii observă că rezervele valutare se reduc în permanență, pe măsură ce eforturile de menținere sub control a ratei de schimb au dat tot mai puține rezultate.
După criza financiară din 2009-2012, Turcia a intrat într-o perioadă de criză economică și financiară prelungită, dar turcii de rând par să vadă în Erdoğan mai degrabă soluția decât cauza acestor probleme. Victoria în alegeri îl va încuraja pe Erdoğan să continue aceste politici.
El s-a declarat convins că politicile sale că vor face economia Turciei mai puternică pe termen lung.
Inconștiență? Sau un plan menit a scoate Turcia din dependența economică față de Occident?
Orientul și Rusia mizează pe Turcia
Turcia a fost ajutată în ultimele luni de banii din Rusia și din țările din Golf. Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au depus miliarde de dolari la banca centrală turcă sau au înființat fonduri de investiții de mai multe miliarde de dolari.
Rusia a amânat plățile pentru gazele naturale și a oferit miliarde de dolari pentru prima centrală nucleară din Turcia. Următoarele patru - cinci luni vor putea fi dominate de o oarecare acalmie, datorită abundenței încasărilor din turism, dar la sfârșitul toamnei se va simți nevoia unor măsuri clare. Monarhiile petroliere din Golf, alături de Rusia lui Putin, par să parieze acum pe Turcia.
Dar poate Turcia să se desprindă de economia Uniunii Europene și să se orienteze către Orient și Rusia?
Occidentul – și mai ales
Statele Unite – ar avea
unele pârghii în ce
privește Turcia
În acest moment, conform datelor Comisiei Europene, Turcia este al șaselea cel mai mare partener comercial al UE, reprezentând 3,3% din totalul schimburilor comerciale de bunuri ale UE cu lumea (importuri și exporturi combinate) în 2022.
Pe de altă parte, UE este de departe cel mai mare partener de import și export de mărfuri al Turciei. În 2022, 26% din importurile de bunuri ale Turciei proveneau din UE, iar 41% din exporturile de bunuri ale țării mergeau către UE.
Iar asta înseamnă că Uniunea Europeană deține în acest moment pârgii importante în ce-l privește pe Erdoğan, cu toate atitudinile lui provocatoare față de democrațiile vestice.
Liderul de la Ankara pare însă decis să reorienteze economia țării, chiar prin politici păguboase, dar care se pare că au sprijinul unei părți suficiente a electoratului.
Prețul social va fi mare dar, la sfârșitul partidei, Erdoğan speră că va smulge din mâinile Europei pârghiile pe care aceasta le deține acum în relația cu Turcia.
În plan strategic, Erdoğan blochează aderarea Suediei la NATO, invocând ca motiv refuzul acesteia de a extrăda activiștii kurzi pe care Ankara îi consideră teroriști.
Turcia nu s-a alăturat sancțiunilor occidentale împotriva Rusiei, oferind o cale prin care Moscova poate importa unele bunuri interzise la export acolo de către Statele Unite și Europa.
Occidentul – și mai ales Statele Unite - ar avea unele pârghii în ce privește Turcia.
De mai bine de un an, Ankara caută să cumpere un set de noi avioane de luptă F-16 fabricate în SUA, precum și kituri de modernizare pentru propria flotă de avioane de luptă îmbătrânită. Un pachet care ar însemna cam 20 de miliarde de dolari. Vânzarea a fost întârziată în Congres, ca răspuns la refuzul Ankarei de a aproba cererea Suediei de aderare la NATO.
Apoi, menținerea sprijinului economic din partea Rusiei ar putea fi problematică, pe termen mediu. Occidentul caută deja să restrângă până la nivelul minim căile prin care state sau companii din țări care nu s-au alăturat sancțiunilor continuă să facă afaceri cu Rusia.
Nu este exclus ca Occidentul să meargă până acolo încât să forțeze mâna Ankarei până la a-i împiedica pe oligarhii ruși să folosească Turcia drept bază de operațiuni financiare și destinație de vacanță.
Însă nu există siguranța că astfel de presiuni ar putea să împiedice marșul constant al lui Erdoğan spre un sistem de putere personală absolută și către îndepărtarea de caracterul laic al statului turc.
Stilul său tranzacționist și dependența încă majoră de Occident pot fi tot atâtea căi prin care, totuși, tendințele liderului de la Ankara ar putea fi cenzurate într-o anumită măsură iar pierderile în plan strategic să fie limitate.
Vestea bună pentru regimurile autoritare
Victoria lui Erdoğan este însă un semnal de încurajare pentru toți liderii autoritari, de la Belgrad la Moscova, de la Minsk la Budapesta.
După câștigarea alegerilor, liderii occidentali i-au transmis lui Erdoğan dorința de a continua cooperarea și, pentru a nu pune în pericol un echilibru strategic atât de complicat în momentul de față, s-au comportat ca și cum puternicul lider de la Ankara ar fi câștigat niște alegeri libere. Bineînțeles, toată lumea știa că nu au fost.
Poate că voturile introduse în urne și numărate mai apoi să fi indicat, într-adevăr, o victorie strânsă a lui Erdoğan. Dar ceea ce s-a întâmplat până în momentul votului nu a avut nimic de-a face cu alegerile libere.
În realitate, regimul de mână forte al lui Erdoğan a amenajat terenul încât competiția să nu fie corectă, iar șansele opoziției să fie minimizate – de la arestarea jurnaliștilor independenți și activiștilor politici la dominația asupra sistemului media și aparițiile aproape exclusive în presă.
De la venirea la putere, dar mai ales de la ruptura cu predicatorul Fetullah Gulen, Erdoğan a încarcerat oponenți politici, jurnaliști și activiști civici, a închis sau preluat instituții media, și-a constituit o camarilă în jurul propriei familii, alimentată cu contracte de stat.
Orice voce independentă a fost retezată, criticii au ajuns în spatele gratiilor, dacă n-au avut șansa de a fugi în Occident, unde au parte de hărțuieli în justiție și sunt supuși supravegherii de către agenții statului turc.
Dar nu este numai teroarea.
De la Moscova la Belgrad, de la Minsk la Budapesta, aceste regimuri autoritare combină în proporții diferite forța și seducția, represiunea și cultivarea unor fantasme sau frici naționale.
În ce privește Turcia, regimul a cultivat tema grandorii regăsite a Imperiului Otoman, printr-o politică externă asertivă și prin lucrări publice impre-sionante, în cadrul unui sistem clientelar de atribuire a comenzilor.
Și iată că, în fața acestui amestec de teroare și seducție, n-au mai contat nici inflația galopantă, nici îngrădirea libertăților, nici eșecul statului de a interveni în urma seismului din februarie, nici corupția dezvăluită de clădirile noi care s-au prăbușit.
Aceasta este lecția tonifiantă pe care o primesc liderii autoritari din întreaga lume: că regimurile lor sunt suficient de reziliente pentru a răspunde unor stimuli foarte puternici, precum o situație economică deteriorată și un seism care a scos în evidență corupția și incompetența autorităților.
