Ea a scris pe Facebook că există două motive principale care explică această stare de fapt. Reproducem analiza în integralitate:
„1. România se teme de Ucraina. Geopolitic vorbind, Ucraina e o țară imensă, a două după Rusia ca mărime în estul Europei, unde suntem și noi, cu populație dublă decât a României, mai mare decât Polonia. Importanța geostrategică a Ucrainei este uriașă.
Ucraina, de asemenea, a fost o țară cu care România a avut în general relații ostile sau măcar dificile (printre dispute: statutul minorității românești din Ucraina, Bucovina de Nord, platoul continental și rezervele de hidrocarburi din jurul Insulei Șerpilor, Canalul Bîstroe, creanțele de la combinatul din Krivoi Rog). Ei sunt slavi, au fost mereu în <<sfera de influență>> rusă sau estică, mai degrabă decât occidentală, spre deosebire de România (pentru noi, statutul central-european al Ucrainei pe vremea când era mai degrabă în imperiul și <<sfera de influență>> poloneză au o relevanță foarte mică).
Nu le știm limba, cultura, nu ne cunoaștem între noi, nu am avut relații. O Ucraină înarmată sau puternică reprezintă un risc major pentru România: de la trafic de arme regional și crimă organizată, la concurență comercială și strategică.
Așadar o țară cu populație și valori mai degrabă estice decât occidentale ar putea fi un competitor redutabil pentru România și influența ei în estul Europei.
Noi ne uităm și la Polonia cu mixed feelings: avem multe în comun, suntem parteneri strategici, dar nu ne convine că sunt mai influenți decât noi. Ne-am împăcât cu asta spunându-ne că ei sunt influenți în nord-est, iar noi în sud-est (Marea Neagră). Ucraina este însă mai relevantă la Marea Neagră decât noi (energie, porturi, rute comerciale, instalații militare și poziții-cheie).
Oana Popescu, Global Focus Center
Pentru România, așadar, idealul ar fi o Ucraină ancorată în Europa pe cât posibil (UE/ NATO - deci încorsetată de regulile și deciziile colective ale acestor organizații, ieșită din sfera de influență rusă și dependența de Vest) - dar nu prea puternică.
Cu alte cuvinte, nouă ne-ar fi convenit cel mai mult o Ucraină stabilă, angrenată în procesul de aderare la UE (cât să fie monitorizată și silită să sufere transformări pro-occidentale), un proces care avea să fie de durată, astfel încât chiar și dacă ajungea și ea să adere vreodată (not?), să fie puțin probabil să ne depășească pe noi la toți indicatorii.
Repet: Ucraina este văzută în mod fundamental de statul român drept un competitor. De aici susținerea mai palidă. Noi susținem extinderea UE, dar nu neapărat în mod grăbit a Ucrainei; susținem răspunsul la agresiunea Rusiei, dar nu ne convine înarmarea Ucrainei, etc.
Mare parte din această atitudine vine din paralizia Statului român și incapacitatea lui de a produce soluții noi la situații noi, de a lucra cu scenarii multiple, de a inova, etc. Așa că rămânem pe dimensiunile: susținem răspunsul la agresiunea Rusiei - susținem refugiații - susținem extinderea UE și NATO... dar cam atât și fără eforturi ieșite din comun.
Acestea fiind spuse, diplomația română are și dreptate pe alocuri, chiar în locuri importante, deși a) se manifestă greșit și b) confundă analiză pe termen mediu/lung cu cea pe termen scurt: Ucraina chiar e un competitor pentru România, fie că vrem, fie că nu.
Ucraina chiar e un stat cu probleme interne majore și o istorie de relații necooperante cu vecinii (to say the least! vezi întreținerea problemelor din Transnistria, subminând Chișinăul).
Ucraina ne-a băgat bețe-n roate la greu întotdeauna. Dacă pe UE o apucă entuziasmul și tratează Ucraina în mod privilegiat în materie de acces în Uniune doar pentru că e atacată acum de Rusia, face o greșeală fundamentală: printre altele, judecând după experiențe similare în alte locuri pe glob, statele care pătimesc agresiuni externe pe care le resimt ca profund asimetrice și se simt abandonate/ trădate de comunitatea internațională, ajung să se comporte oportunist; Ucraina post-conflict va cere mereu Vestului câte ceva (fonduri pentru reconstrucție, favoruri politice, susținere a parcursului european), drept compensație pentru ce au pățit, fiind în același timp foarte puțin dispusă să facă reforme sau să se comporte <<occidental>>.
Vestul a mai făcut greșeli de genul asta, iar România, care a practicat și ea <<sportul>> asta, în care trișezi cât poți și încerci să îi fraierești pe ăia de la Bruxelles, știe la ce să se aștepte. Așadar: nu e totul greșit. E însă fundamental greșit că ne subsumăm întreaga reacție acestor elemente, în loc să ne preocupe întâi de toate eficiența în materie de pushback al Rusiei, luându-ne cât mai multe măsuri, desigur, să nu generăm consecințe nedorite. Nu e însă atât de grav, nejustificat și de neiertat pe cât crede toată lumea(...)
2. Prioritatea noastră e în general stabilitatea regională, coeziunea Vestului, etc., dar nu considerăm că în mod particular Ucraina în sine e prioritatea României.
A fost dintotdeauna o prioritate pentru Polonia cum e Moldova pentru noi, au cu totul altă relație, iar noi nu avem și nu considerăm că e cazul să avem inițiativa, imaginație, viziune, capacitate pe subiectul asta. Mai mult nu prea putem, pentru că atât ne țin resursele (intelectuale, administrative, umane, financiare) și nici nu considerăm că e cazul să ne întrebuințăm în plus - o fac alții, bravo lor. Noi executăm tot ce se decide în materie de securitate regională, dar nu inițiem, nu facem eforturi peste ce ni se cere.
2bis. În materie de persoane în mișcare (people on the move; refugiați, migranți, etc.), am mers mereu pe varianta minimei rezistente: „Slavă Domnului că nu vor să rămână, nici noi nu vrem, că ne complicăm viața; de ce să muncim și să punem presiune pe sistem, dacă putem să nu, mai ales dacă nici ei nu vor în România?"
Asta stă la baza acelui „nu-i invităm" inițial din partea statului român. Nu am fost, nu suntem așa mult și sigur nu am vrea să devenim o țară de destinație, dacă nu e musai. Din nou: pentru că nu avem un plan pentru așa ceva și nici chef să facem unul, pentru că riscăm să ne destabilizeze un flux masiv, din moment ce noi nu avem un plan, pentru că nu știm să gestionăm relațiile cu societatea, ca să preîntâmpinăm efecte nedorite, etc. Și n-am avut niciodată o abordare de politică externă și securitate bazate pe dimensiunea umanitară, ci securitara (ceea ce e problematic și pentru democrația internă, pentru că suntem obsedați de securitate).
Deci: nu ne duce capul mai mult, nu suntem proactivi, așteptăm să ni se spună ce să facem (cum a fost și când am fost noi <<desemnați voluntari>> ca punct de contact cyber pentru Ucraina, că n-a fost nici aia ideea noastră!) și atunci facem. Dar nu totul e concurs de frumusețe, nu tot ce fac alții ar trebui să facem și noi, e adevărat că avem o manie a omertei maladivă și antidemocratică, dar nici nu trebuie spus totul în public, există și motive justificate de a nu ne comportă în relație cu Ucraina precum Polonia și balticii. Ar fi fost bine să ne prindă criza cu alt guvern și cu un nivel mult mai ridicat de ambiție și performanță și viziune în politică externă? Clar! Dar dacă nu le avem, în mijlocul crizei chiar că nu e cazul să vedem cât putem să stretch ourselves thin până facem o tâmpenie!”.
