Reuniți la Johannesburg, în perioada 22-24 august, cu ocazia celui de-al cincisprezecelea summit BRICS, membrii organizației au optat pentru extindere, invitând șase țări să li se alăture până în 2024: Argentina, Egipt, Etiopia, Iran, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite.
Prin această extindere, BRICS ar trebui să fie mai în măsură să apere interesele Sudului Global – ceea ce definește statele cu economii în dezvoltare, dornice să joace un rol mai important pe scena internațională și care, în contextul războiului de agresiune al Rusiei în Ucraina, au ales ambiguitatea, dacă nu chiar situarea fățișă de partea Moscovei.
Dar ce unește aceste state și națiuni, în afara sentimentelor anti-occidentale, mai mult sau mai puțin pronunțate? Nu prea multe.
Unele sunt democrații, chiar dacă defecte, într-o măsură sau alta – precum Brazilia, Africa de Sud sau nou-venita Argentina. Altele sunt conduse de regimuri tiranice și represive, precum China, Iranul sau Rusia.
BRICS nu este o organizație internațională în adevăratul sens al cuvântului. Nu are structuri permanente și a creat până acum o singură instituție comună, o bancă de dezvoltare. Nu dispune de o piață unică, nici măcar de standarde comune și nu există un plan clar de aprofundare a integrării. Extinderea geografică, diferențele culturale, politice și economice enorme ar face și mai dificil acest proces.
Nu alianță, nu bloc. Dar ce?
Este BRICS o „alianță“? Aceasta ar presupune un pact de apărare reciprocă și o cooperare militară. Din această perspectivă, BRICS nu este o „alianță“.
Poate fi un „bloc“? Aceasta ar presupune o coerență ideologică, o aliniere la un anumit set de valori pe care membrii le apără împreună. Sau o zonă de liber schimb, în cazul unui bloc comercial. Nu este nici una, nici alta.
Inițial, BRICS nu a însemnat mai mult decât o abreviere pentru Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud, economii în plină dezvoltare. Termenul are și un autor bine cunoscut, economistul britanic Jim O’Neil. El a folosit pentru prima dată termenul „BRIC“ în 2001, în articolul „The World Needs Better Economic BRICs“. Litera „S“ mare, simbolizând Africa de Sud, a fost adăugată de-abia în 2010.
Alinierea țărilor non-occidentale
în ceva ce nu este nici un bloc
și nici o alianță este un
experiment demn de urmărit
Cu alte cuvinte, BRICS a primit mai întâi un nume din partea unui analist occidental, cu mult înainte de a face efortul de a se transforma într-o realitate politică.
Articolul susținea că guvernanța globală va trebui să se adapteze pentru a încorpora cele mai mari economii emergente din lume. Dar, în timp, înțelesul termenului s-a schimbat – și nu pentru că așa a vrut Jim O’Neil. De altfel, într-un articol publicat pe rețeaua Project Syndicate, imediat după summitul BRICS din august, economistul britanic a explicat felul în care a văzut, inițial, grupul economiilor emergente.
„De-a lungul ultimelor două decenii, unii au interpretat greșit articolul meu inițial ca pe un fel de teză de investiții, în timp ce alții l-au interpretat ca pe o aprobare a BRICS (Africa de Sud a fost adăugată în 2010) ca grupare politică. Dar nu am intenționat niciodată așa ceva. Dimpotrivă, încă de când miniștrii de Externe brazilian și rus au propus ideea creării unei grupări politice oficiale a BRIC în 2009, am pus la îndoială scopul organizației, dincolo de a servi drept gest simbolic.
Acum, că BRICS a anunțat că va adăuga încă șase țări - Argentina, Egipt, Etiopia, Iran, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite - pun din nou întrebarea. Decizia, la urma urmei, nu pare să fi fost luată pe baza vreunui criteriu obiectiv clar, cu atât mai puțin economic. De ce, de exemplu, Indonezia nu a fost întrebată? De ce Argentina și nu Mexic, sau Etiopia și nu Nigeria?“.
Interese diferite, chiar divergente
Într-adevăr, criteriile de includere a noilor membri rămân neclare, iar cei invitați să se alăture blocului reflectă mai degrabă dorința fiecărui membru BRICS de a aduce aliați în club.
Președintele brazilian Luiz Inacio Lula da Silva a făcut lobby pentru includerea vecinului său, Argentina. Egiptul are legături comerciale strânse cu Rusia și India. Țara africană, care înregistrează o creștere rapidă a populației, este dependentă de grâul provenit din bazinul Mării Negre și se află acum la mâna politicii agresive a Moscovei, care bombardează porturile ucrainene și pune piedici uriașe exporturilor de grâne. Egiptul, la fel ca alte națiuni sărace, privește îngrozită la spectrul creșterii prețurilor mondiale pentru produsele agricole. Este cazul tipic de țară pentru care resorturile războiului și responsabilitățile legate de declanșarea acestuia contează mai puțin. Importantă este asigurarea resurselor vitale de hrană.
Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, monarhii petroliere, văd în aderarea la BRICS o ocazie pentru a-și afirma ieșirea de sub orbita Statelor Unite și își afirmă astfel ambițiile de a juca un rol aparte în plan mondial. În contextul sancțiunilor occidentale de după războiul de agresiune, cele două monarhii petroliere au acționat mai curând în interesul Rusiei, căutând să mențină prețul țițeiului la cote cât mai ridicate posibil, prin menținerea unor cote de extracție limitate.
Rusia și Iranul sunt legate de interesul comun împotriva sancțiunilor și a izolării diplomatice conduse de SUA.
India are vechi legături comerciale, politice și militare cu Rusia – de la declanșarea sancțiunilor a devenit un client principal al petrolului rusesc. Iar China se vede, prin mărime și amprentă economică și tehnologică – liderul mondial al statelor care se opun ordinii globale garantate de Occident.
Obiectivul urmărit de China este acela de a stabili o monedă BRICS care să rivalizeze cu hegemonia dolarului american. Deocamdată suntem departe de acest moment (dacă el va veni vreodată). Grupul doar a încurajat membrii să folosească monedele locale în comerț. Este însă foarte puțin probabil că, de dragul opoziției față de Occident, membrii BRICS și prietenii lor se vor lăsa foarte ușor la mâna Chinei.
Totuși, alinierea țărilor non-occidentale în ceva ce nu este nici un bloc și nici o alianță este un experiment demn de urmărit. Nu există nimic care să genereze optimism în privința rezultatelor.
Trecerea la o adevărată instituționalizare a organizației, cu structuri permanente și reguli de conduită apare ca o provocare extraordinară, dat fiind caracterul eterogen al economiilor, interesele geopolitice complet diferite și enormele diferențe culturale și de mentalități. Ceea ce pune sub semnul întrebării funcționalitatea unei astfel de instituții.
Rămâne, totuși, în discuție, intenția tot mai multor economii de a-și scădea expunerea față de dolarul american. Utilizarea acestuia ca monedă de rezervă la nivel mondial era în declin chiar înainte de războiul din Ucraina, atingând un minim istoric la sfârșitul anului 2021.
Ponderea sa în rezervele valutare globale a scăzut la 58,8%, potrivit celor mai recente date furnizate de FMI și Bloomberg.
Potrivit Băncii Centrale Europene, ponderea monedei euro în rezervele valutare mondiale a crescut cu 0,5 puncte procentuale, ajungând la 20,6% în 2021, iar ponderea monedei euro în emisiunile internaționale de obligațiuni a crescut cu aproape 3 puncte procentuale, ajungând la 24,6%.
Ceea ce înseamnă că grupul țărilor care nu mai sunt emergente ci de-a dreptul anti-occidentale rămâne încă departe de visul chinezesc – în măsura în care aceste țări chiar vor merge până acolo încât să se încline în fața Imperiului de Mijloc.
