Radu Vancu și „Porția de libertate”: „A rezista e întotdeauna necesar, niciodată suficient”

DE Ramona Ursu | Actualizat: 10.09.2018 - 15:40

Documentarul-eseu „Porția de libertate”, un film realizat de scriitoarea și jurnalista Daniela Rațiu, care îi are drept eroi pe Viorel Marineasa și Daniel Vighi, fondatori ai Societății Timișoara, și pe scriitorul Radu Vancu, va fi prezentat publicului din Capitală.

SHARE

Evenimentul va avea loc, miercuri, 12 septembrie, la Librăria Humanitas Cișmigiu, începând cu orele 19.00, atât în prezența lui Radu Vancu, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, cât și a Danielei Rațiu și a lui Alexandru Manderseit. Newsweek România a stat de vorbă cu autorii documentarului, un film zguduitor despre istoria frământată a României. Accesul la eveniment este liber. 


Daniela Rațiu: „Am crezut, copilărește, că efortul nostru – Decembrie 1989 a fost îndeajuns și, gata!, suntem liberi”

Newsweek România: Ce fel de libertate e cea care ni se dă cu porția? Pare că doar asta avem, ca popor, de atâtea zeci de ani. Niciodată o libertate completă. Uneori, deloc. Alteori, firimituri din ea.

Daniela Rațiu: Titlul documentarului-eseu este de fapt o preluare/adaptare a ceea ce se striga în Decembrie 1989, și anume: „De Crăciun ne-am luat porția de libertate!” Și titlul a venit firesc pentru că în esență cred că noi încă învățăm cum se cucerește libertatea, cum devii liber. Pentru noi, românii, Libertatea este încă în curs de învățare. Până la urmă, chiar și cu lecția dureroasă a lui Decembrie 1989 și 1990 cu Mineriadele, chiar și cu cei 50 de ani comunism, noi suntem o națiune tânără. Avem doar 100 de ani! Suntem încă necopți. Am crezut, copilărește, că efortul nostru – Decembrie 1989 a fost îndeajuns și, gata!, suntem liberi. Iată că Libertatea este fragilă și de ea trebuie să avem grjă. Mereu. Nu e de-a gata. E un efort civic constant. E un fel de veghe. Altfel, vezi bine, luăm doar porții de libertate.

Cu ce gând ați făcut acest film? De la ce a pornit povestea lui și care menirea lui? Un film care te trezește, te trece prin tristeți, prin furie până la un optimism și-o bucurie de care te molipsești. Dar parcă îți rămâne acea stare de amar că a fost și încă mai este așa cu țara noastră, cu libertatea ei „cu porția”.

Preocupările mele în zona vizualului, scriitoricești și jurnalistice, m-au adus cumva în punctul ăsta în care teme precum libertatea, recuperarea trecutului, distorisiunile, dacă le pot numi așa, ale prezentului, a ceea ce trăim astăzi, sunt legate, derivă una din alta, cauze și efecte, și avem datoria să vorbim despre ele. Știu, sună ca un clișeu – avem datoria, dar cred că despre asta e vorba. Sentimentul necesității, și anume că trebuie să vorbim despre trecut și restanțele lui, despre prezent, pe toate vocile posibile, că nu putem să ne rupem de prezent, că nu avem voie să trăim securizându-ne fără să facem cât de bine putem și suntem în stare acolo unde suntem. Este important și să ai cu cine să faci echipă pentru ca ideile de pe hârtie să devină viabile pe imagine, și aici îl amintesc pe colegul meu de la Arte, Alexandru Manderseit. Ca scriitor, sunt foarte legată de Daniel Vighi și Viorel Marineasa, m-am format avându-i modele. Sunt alături de ei în Ariergarda, o societate culturală și civică. Fiind coordonator al unui proiect de televiziune în cadrul Universității de Vest din Timișoara, urmez și un master de Foto-Video la Facultatea de Arte, am simțit că trebuie să trec la next level cumva. Am simțit că vizual e mai importantă o abordare diferită de cea jurnalistic-tradițională a temelor care mă preocupă, o abordare bazată pe imagine, dar și recuperare a textului literar.  Porția de libertate asta este – un eseu vizual despre libertate și literatură. Daniel Vighi și Viorel Marineasa nu sunt doar scriitori importanți ai literaturii contemporane, ci numele lor sunt defintiv legate de Revoluția din Decembrie 1989  care a început la Timișoara, definitiv legate de un document esențial al acelor vremuri, și anume Proclamația de la Timișoara. Chiar dacă acest document a rămas într-o „vitrină” a trecutului, avem restanțe nerealizat – Punctul 8 spre exemplu, dar este important pentru că marchează ruptura de trecut, de o mentalitate. Dar, vezi bine, încă mai avem atâta de luptat la asta. Tema video-ul era cumva în mintea mea – revoluția, comunismul și resturile lui, fantomele trecutului. Lucrăm la un alt proiect care se bazează tot pe o astfel de temă. Și apoi Radu Vancu, și protestele de astăzi, știind că vine la Timișoara la începutul lui iunie, la invitația Societății Timișoara, cunoscând poemele lui despre proteste, determinarea lui și a Comunității Vă vedem, de la Sibiu, am simțit, și știu că așa e, că Radu e reprezentativ pentru ceea ce se întâmplă astăzi în România. E o etapă esențială pentru noi, românii. Faptul că ne asumăm protestul, faptul că se fixează cultura protestului. Lipsa protestului, a implicării civice, este cauza a ceea ce astăzi se întâmplă cu România. Bottom line, faptul că am legat cele două „povești” - Tanchistul sovietic și Strada lui Vancu, a fost natural, pentru că am simțit că partea cu Vighi și Marineasa e incompletă, că îi lipsește continuarea, că era nevoie de o continuare, de o proiecție în viitor. Povestea cu Revoluția, Europa liberă, măcelul de la Timișoara, faptul că am ales Muzeul Consumismului Comunist plin cu obiectele trecutului, textele lui Daniel Vighi și Viorel Marineasa – avea nevoie de proiecție în viitor. Și poate speranță, chiar dacă se poate citi și într-o cheie a eșecului. Depinde din ce punct privești. 

Cum a fost primit acest film când a fost lansat la Timișoara? Care au fost reacțiile?

Am avut bucuria de a fi acceptați în Festivalul de film Ceau, Cinema de la Timișoara, secțiunea Filme Bănățene, festival ajuns la ediția a 5-a, care s-a desfășurat în perioada 19 -22 iulie 2018. Este un festival care adună, an de an, profesioniștii din zona cinematografică, conectează Timișoara la tot ce se întâmplă în spațiul cinematografic național și european, în special în zona filmelor de artă, și nu greșesc dacă spun că e un festival pe harta evenimentelor relevante, de gen, din România. Dacă ar fi să mă iau după reacțiile primite la proiecție, care a avut loc la Librăria La Două Bufnițe, aș spune că a fost primit cu emoție, că a stârnit emoție, că această „alăturare”/oglindă trecut – prezent a emoționat, dar și întristat. Aș dori să cred că oferă și o perspectivă, o speranță. Dar asta depinde de noi toți, de români.

Cum ți-ai dori să fie partea a doua a acestui film? Crezi că va fi o parte a doua?

Cred că am avea nevoie de un happy end, oricât de clișeu ar suna. De când PSD s-a instalat la butoanele puterii, România este într-un real pericol. Prejudiciile, atât pe plan intern cât și extern, sunt uriașe. Partea a doua, continuarea a ceea ce am punctat noi prin acest documentar-eseu ar fi aceea ca românii să fie mult mai conștienți/preocupați/atenți la ce se întâmplă în jur, că vor merge la vot. Este fundamental/esential să mergem la vot. Partea a doua este despre asta: să fim cetățeni în fiecare zi. Chiar dacă avem sentimentul uneori că toate eforturile sunt zadarnice, că batem pasul pe loc, ne cuprinde pesimismul, nu vedem perspectiva, lucrurile arată așa pentru că a trebuit să recuperăm „profesia” asta de cetățeni. Deși poate e incorrect spus profesie. Am avut și avem încă restanțe. Nu suntem încă cu examenele la zi. Când vom fi fiind într-o normalitate, sperăm să o apucăm, sau măcar punem cărămizile pentru copiii noștri, atunci vom înțelege și că, așa cum spune Radu Vancu în poemul-protest din film, „a meritat toată zdroaba”.

Viorel Marineasa: „Formal, tancurile sovietice au plecat, dar spiritul lor malefic a rămas”

Newsweek România:Nu mai trec tancurile sovietice prin România. Dar parcă le simțim cum încă trec peste noi. S-au întors sau n-au plecat, de fapt, niciodată de aici?

Formal, tancurile sovietice au plecat, dar spiritul lor malefic a rămas și chiar și-a rafinat postura infernală. Mai mult, a avut loc un transfer de substanță spre puii săi care s-au românit. Câteodată par jucării inofensive ce ți se încurcă printre picioare, dar la soroace își redobândesc măreția scârbavnică și pofta de a te face una cu pământul. Le-am resimțit bestialitatea într-o Timișoară singulară din săptămâna patimilor 16-22 decembrie 1989; apoi în 13-15 iunie 1990; nu de mult, în 10 august 2018, impulsionate de comandanți demenți. Prezența lor difuză e un semn că democrația și libertatea se pot duce naibii în orice clipă.

Daniel Vighi: „Libertatea de exprimare poate fi deturnată și manipulată în felul în care o fac Putin, Erdogan sau Victor Orban”

Newsweek România: „Oare ce-o să mai fie? Ce-o să mai fie?” Te cutremură, la un moment dat, întrebările astea în film. Oare ce-o să mai fie, domnule Daniel Vighi? Vă imaginați, la Revoluție, că peste 28 de ani veți face un astfel de film? Că vom mai vorbi, acum, de comuniștii care ne conduc?   

Daniel Vighi: În mod sigur nu mi-ar fi trecut prin cap atunci nici cel mai mic detaliu al drumului pe care va apuca istoria românească în postcomunism la trei decenii. Diferențele sunt mari, chiar dacă efectele sociale rezultate din acestea sunt asemănătoare. Încerc să mă explic. În 1989 ceea ce ne lipsea tuturor era în primul rând libertatea, în cel puțin două componente ale ei care s-au dovedit de-a lungul celor trei decenii hotărâtoare pentru destinul nostru viitor, respectiv libertatea de mișcare și libertatea de exprimare. Cea dintâi a fost decisivă în salvarea noastră economică, dublată, aceasta, de efecte social-politice și de mentalitate de maximă importanță. Pe la începutul anilor 90, ca proaspăt lector la facultatea de litere, îndemnam la cursul de literatură pașoptistă studenții să plece din țară urmând exemplul boierului oltean Dinicu Golescu, cel care a ajuns în străinătate și s-a minunat că țăranii din Transilvania nu sunt desculți, mai apoi a măsurat uluit în stânjeni Palatul Schonbrunn din Viena și cele din Veneția. Ajuns acasă a devenit diasporean, adică a căutat să transpună și în sărăcia noastră ruptă de lume ceea ce a văzut afară. A întemeiat școală primară în Golești și s-a zbătut politic pentru cel dintâi sincronism al nostru cu lumea apuseană. Modelul acela era, așadar, al lui Dinicu Golescu. Noi am strigat să fim lăsați să călătorim liber și ne-am salvat prin această libertate (continuăm să o facem) economic, dar am dobândit și alte lucruri din lupta noastră cruntă pentru supraviețuire: mobilitatea socială (am ieșit din ideea că dacă rămâi toată viața sculer-matrițer la aceeași fabrică, patria trebuie să-ți fie recunoscătoare). Prin mobilitatea socială, impusă de nevoia de supraviețuire, am ajuns să deprindem limbile locului, nu prin conjugări fără aplicații practice, ci prin amenințarea că neștiind cum se cheamă pâine în daneză (dacă ai ajuns acolo), riști să mori de foame. Să învățăm meserii cerute pe piață, am lucrat orice și am tras cu ochiul la ceea ce au cei din străinătate, și, asemenea lui Dinicu Golescu, am venit acasă și am început să ne facem case ca acolo, să punem gazon, să cerem să fim punctuali, să ne respectăm cuvântul dat și, mai important, să câștigăm banii cinstit. Lucruri care lipseau în lumea noastră închisă între frontiere de familia Ceaușescu. 

În privința libertății de exprimare, aceasta ne-am păstrat-o în linii mari până astăzi. Libertatea de exprimare nu mai este o primejdie pentru cei care ne vor din nou cum am mai fost. Sau este! Poate că este, dacă ne gândim că datorită libertății de exprimare am putut totuși să explicăm semenilor noștri unde greșesc cei care ne conduc. Un pericol există aici: libertatea de exprimare poate fi deturnată și manipulată în felul în care o fac Putin, Erdogan sau Victor Orban - ți se dă muzică rock pe săturate, ți se dau spectacole proaste la televizor cu hăhăituri, dame bine dezbrăcate, adăugați aici tot ce ne poate „distra” și veți vedea că se poate ajunge la o subtilă spălare a creierului prin libertatea circului. 

Deosebirea lumii revoluției față de lumea de astăzi este totuși mare. În prezent nu avem nevoie de libertate înainte de toate, ci de dreptate socială și de justiție. Dorim astăzi, aproape că la fel de mult ca și în vremea revoluției, să trăim într-o lume a dreptății, fără privilegiul unora de a fura. Ori cel mai mare câștig al subiecților punctului 8 al Proclamației, nomenclatura și ofițerii din Securitate, a fost tocmai libertatea de a fura. Noi am dorit libertatea de a călători și de a vorbi liber, ei au dorit libertatea de a jefui. Și au avut-o până la intrarea în UE. Lupta care se dă acum este pentru libertatea de a continua să fure a celor care ne-au jefuit trei decenii și cei care doresc justiție și dreptate socială. Mizele sunt la fel de mari și modul prin care noii nomenclaturiști luptă împotriva lor la fel: și atunci, ca și acum, folosesc biciul și morcovul. Adică 10 august 2018 și pomenile aberante și imposibil de susținut financiar. Ceaușescu din balconul Comitetului Central după ce a tras și a omorât oameni, a promis aceleași pomeni. Cei de astăzi procedează la fel cu deosebirea că societatea românească are acum mulți Dinicu Golescu care pricep cum trebuie să fie țara asta, de asemenea sunt la fel de mulți și cei dinlăuntru care vor să trăiască cinstit. Ori lucrurile acestea, în simplitatea lor limpede, pot fi pricepute de toții oamenii care vor dreptate și cinste socială. De aceea cred că elicopterul este pe aproape. 


Radu Vancu: „Fără rezistență ne-am prăbuși înapoi în hăul istoriei din care am venit”

Newsweek România: Rezistăm, și se pare că o facem eroic. Dar e suficient doar să rezistăm? Sau mai facem ceva în plus, care ne va aduce o libertate pe care să nu ne-o mai luăm doar cu porția? 

Radu Vancu: A rezista e întotdeauna necesar - niciodată suficient. E necesar fiindcă fără rezistență ne-am prăbuși înapoi în hăul istoriei din care am venit; am redeveni, aproape peste noapte, prizonierii unor regimuri totalitare. Într-un fel, istoria recentă a României poate fi rezumată astfel: din prizonieri, am devenit cetățeni. Dacă nu am rezista ca cetățeni, am deveni din nou prizonieri. De asta rezistența e necesară și esențială. Dar sigur că nu e suficientă: e nevoie ca acești cetățeni să se organizeze în comunități, să coaguleze în cât mai multe comunități care să fragmenteze puterea discreționară a statului și să o negocieze cât mai în avantajul cetățeanului. Abia atunci, abia când România va fi o comunitate formată dintr-o sumă de comunități, vom avea acea libertate luată nu cu porția, ci integral și cumulativ. (Dar și atunci rezistența va fi în continuare la fel de necesară.)


Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2019 NEWS INTERNATIONAL S.A.