Timp de aproape o lună, până duminică, 24 septembrie 2023, Bucureștiul devine o mare capitală a civilizației europene.
Începe Festivalul Enescu! Bucureștiul devine capitala mondială a muzicii clasice. Află programul
Într-o Românie asfixiată cultural de prost gust și sufocată muzical de manele și trapanele, Festivalul Enescu este precum o floare de colț răsărită miraculos într-o Grădină a Carpaților năpădită de buruieni.
Într-o Românie aproape desfigurată cultural și moral de multiplele înfățișări mefistofelic-sardanapalice ale analfabetismului trivial, Festivalul Enescu este așteptat precum izvorul de apă rece de către beduinul care traversează, la apus, deșertul iordanian, pregătindu-se de înnoptare.
Asediați din toate părțile de proasta creștere și gusturile îndoielnice ale neo-barbariei care inundă spațiul public, precum dronele putiniste cerul Ucrainei, apropierea Festivalului Enescu îmi provoacă o stare de beatitudine.
O stare de fericită așteptare asemănătoare celei trăite de bunicul meu, care intra, cu sufletul la gură, pe calea undelor, preț de câteva minute, în contact cu lumea liberă, ascultând, clandestin și exoftalmic, sub dictatura ceaușistă, celebrul generic Aici Radio Europa Liberă, având pe fundal primele acorduri din Rapsodia română de George Enescu.
Apropierea Festivalului Enescu reprezintă recertificarea bianuală – printr-o viză Schengen muzicală – a apartenenței noastre, chiar dacă tardive și periferice, la marea civilizație europeană. Căci muzica cultă este produsul exclusiv al celei mai performante civilizații – cea occidentală – pe care omenirea educată a fost capabilă să o inventeze vreodată.
În ciuda libertății politice și economice pe care – în mod indiscutabil – o traversăm, degradarea culturală și educațională a României contemporane este nu doar înfiorătoare, dar și periculoasă. Și mă refer la calitatea execrabilă a consumului cultural, la procentele catastrofal de înalte ale analfabetismului funcțional în rândul tinerilor sau la achiziția insignifiantă statistic de carte într-un stat eșuat și captiv.
Democrația din vremea rețelelor sociale a ajuns să pună semnul de absolută egalitate între cultura înaltă și obscenitatea analfabetă, între rațiunea științifică și prejudecata conspirativă.
Mai mult decât atât, pe baza argumentului infernal al marketingului (pentru produse) și popularității (pentru oameni), frivolitatea trivială și ignoranța zgomotoasă sunt considerate adevărate prin comparație cu educația științifică și rafinamentul intelectual. De aceea, Festivalul Enescu reface, ca prin minune, o dată la doi ani, aceste echilibre stricate și reconstruiește punțile culturale, aparent distruse de propria noastră precaritate intelectuală și morală.
O dată la doi ani, redevenim europeni sadea și admirăm, pe scenele concertistice ale capitalei și marilor orașe, aproape toate orchestrele formidabile ale lumii, interpretând cel mai prețios tezaur muzical al umanității. Căci, muzica cultă este, probabil, cea mai înaltă formă de spiritualitate a omenirii educate, care va supraviețui diverselor manifestări populare, tradiții locale, mode cotidiene, pasiuni superficiale sau exuberanțe trecătoare.
Marile capodopere ale muzicii clasice vor transcende oameni și epoci, precum acvila valahă care planează imperturbabilă deasupra plaiurilor montane înalte din Masivul Făgăraș. Într-o țară care se depopulează accelerat și continuu (numai anul trecut 48.000 de români au emigrat definitiv), Festivalul Enescu a devenit ultima oază de civilizație într-un deșert cultural dominat de ritmuri orientale și versuri obscene.
Festivalul Enescu reprezintă, din punct de vedere cultural, șansa românului obișnuit, dar cultivat – din București, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, Sibiu, Bacău și Lugoj – de a interacționa, chiar și accidental, cu cea mai înaltă și desăvârșită formă de exprimare muzicală de care a fost capabilă umanitatea educată.
Așadar, Festivalul Enescu revarsă, tardiv, dar benefic, peste România, civilizația Luminilor. Tardiv, pentru că spațiul cultural românesc a aparținut Orientului, până către jumătatea secolului XIX. Am acordat un interviu, în trei părți, pentru Radio România Muzical, în care am ilustrat ultimii 300 de ani de istorie românească prin muzică: partea I (pentru secolul XVIII), partea II (pentru secolul XIX), partea III (pentru secolul XX). Pe bună dreptate, interviul s-ar putea denumi: de la maneaua lui Dimitrie Cantemir (1700), la maneaua lui Tzancă Uraganu (2022) sau trapaneaua lui Gheboasă (2023), trecând prin 150 de ani de muzică cultă compusă sau interpretată pe actualul teritoriu al României, începând din preajma Revoluției de la 1848.
Muzica clasică – interpretată în România doar în ultimii 150 de ani – este, așadar, doar un interludiu, probabil de scurtă durată, între diferite tipuri de manele, care par, istoric, atotbiruitoare, în această parte de Europă. Este, însă, adevărat că între manelele de la 1700 și cele din 2023, există diferențe importante, dar nu fundamentale.
În acest sens, fostul meu profesor și actual coleg, istoricul Adrian Niculescu, îmi vorbea mereu despre pojghița foarte subțire a formelor de civilizație occidentală în România. În plan muzical, profesorul Niculescu îmi amintea despre câteva particularități notabile ale acestui fenomen. Spre exemplu, primii noștri compozitori sau muzicieni, de la jumătatea secolului XIX, au fost, invariabil, străini, căci lumea orientală (ortodoxă și musulmană, în general, nu doar românească) nu recunoștea utilitatea instrumentului muzical în context religios, spre deosebire de cea occidentală (catolică sau protestantă). De pildă, primul pian intră în Principatele Dunărene mult după moartea lui Mozart.
Din punct de vedere filologic, în limba română folosim același termen (a cânta) atât pentru interpretarea vocală (a cânta un cântec), cât și pentru cea instrumentală (a cânta la pian). În toate celelalte limbi europene occidentale, care au avut o tradiție îndelungată a muzicii culte (interpretată cu variate instrumente muzicale inclusiv în context liturgic), există termeni diferiți pentru interpretarea vocală și cea instrumentală. În engleză, to sing a song este diferit față de to play piano. În același context, în franceză chanter este diferit de jouer, în italiană cantare este diferit de suonare, în germană singen este diferit de spielen.
Așadar, o tradiție recentă a muzicii clasice în România este demonstrabilă nu doar istoric, ci și filologic, prin deficit terminologic, spunea profesorul Niculescu. De aceea, un festival românesc de muzică clasică, de rezonanță internațională, precum George Enescu, care are deja 65 de ani de tradiție, dintr-o istorie de numai 150 de ani, mi se pare un miracol pentru o țară ortodoxă.
Un romancier american (Kurt Vonnegut), mai puțin cunoscut în România, spunea că singura dovadă de care a avut nevoie pentru a proba existența lui Dumnezeu a fost muzica. Mi s-a părut întotdeauna minunată această formulare.
De altfel, contactul omului cu sublimul celest, întrupat, de această dată, prin muzica clasică, mă cutremură și îmi amintește de celebra imagine în care Michelangelo îl pictează pe Adam, omul primordial, în Capela Sixtină din Vatican, cu mâna întinsă spre Dumnezeu.
Degetele creatorului și ale omului biblic nu se ating, chiar dacă falanga lui Dumnezeu este întinsă, cu fermitate, la maximum, în timp ce degetul lui Adam, neîncrezător, rămâne ușor retras. Mesajul lui Michelangelo este că omul poate atinge perfecțiunea divină, doar dacă își dorește, iar această decizie îi aparține în exclusivitate, prin liberul arbitru.
Poate părea exagerat, dar Festivalul Enescu este, în opinia mea, un deget întins românilor și o invitație accesibilă de a se ridica din mizeria culturală în care majoritatea băltește și de a privi bolta porfirică a Ateneului Român, acolo unde sunt înscrise sau reprezentate numele și chipurile acelora cărora patria le este recunoscătoare.
Căci, România modernă a fost extrasă, aproape împotriva propriei sale voințe, din mlaștina superstițiilor analfabete și din unduirile ritmurilor orientale (atât de populare și astăzi), iar ulterior unificată după tipare europene, de către o elită politică și culturală, bine educată în Occident. Poate că nu întâmplător, instituția care cuprinde – prin reprezentare artistică sau inscripționare nominală – toate figurile mari ale patriei este însuși templul dedicat muzicii clasice, Ateneul Român.
Este bine să ne reamintim, cu această ocazie, că Festivalul Enescu este unul dintre cele mai importante evenimente de muzică clasică din lume, care datează din 1958. Pentru România, în opinia mea, Festivalul Enescu este singurul produs cultural glocal din patrimoniul imaterial național, care poate deveni brand de țară.
În prezent, directorul artistic al Festivalului și Concursului George Enescu este maestrul Cristian Măcelaru, care a fost numit, începând cu septembrie 2020, la conducerea Orchestrei Naționale a Franței. Tema ediției din 2023 este Generozitate prin muzică, iar programul include peste 3.500 dintre cei mai renumiți artiști ai lumii, peste 40 de orchestre din 16 țări, lucrări de operă în primă audiție și concerte duminicale pentru familii și copii. Anul acesta, concertele și recitalurile din cadrul Festivalului Enescu, vor avea loc în toată țară, așadar, nu doar în București, ci și în Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, Sibiu, Bacău și Lugoj. Pentru cei interesați, programul Festivalului Enescu este disponibil aici.
Pe scena Sălii Palatului, vor urca 16 mari orchestre de prestigiu ale lumii – din București, Londra, Toulouse, Zürich, Tel Aviv, Göteborg, Viena, München, Roma, Budapesta, Paris, Amsterdam – care vor interpreta 29 de concerte. În seria de concerte găzduite de superba clădire a Ateneului Român – a cărei acustică este considerată printre cele mai bune din lume – publicul spectator va avea ocazia unor întâlniri impresionante cu lucrări din opera unor cunoscuți compozitori clasici și contemporani, în interpretarea unor orchestre simfonice sau virtuozi din București, Köln, Praga, Paris, Milano, Leipzig, Bremen, Bonn, Budapesta, Berlin, Künzelsau, Berna, Zürich, Gent, Manchester, Salzburg, Bologna, Caen.
În ceea ce mă privește, de abia aștept să-l admir pe maestrul Cristian Măcelaru dirijând Rapsodia română nr. 2, la Sala Palatului, pe 27 august 2023, în concertul de deschidere a Festivalului George Enescu. Mai apoi, pe 7 septembrie 2023, mă voi afla la Sala Palatului, pentru a urmări Orchestra Filarmonică din Israel, care revine și anul acesta la București, interpretând Rapsodia română nr. 1 de George Enescu și Simfonia nr. 1 de Brahms (considerată, prin perfecțiune și erudiție, a X-a de Beethoven). Fostul director muzical al Orchestrei Filarmonice din Israel, Zubin Mehta, va dirija, la 87 de ani, Otello de Verdi (pe 28 august 2023, la Sala Palatului) și Oedip de George Enescu (pe 29 august 2023, la Sala Palatului), ambele în interpretarea Orchestrei și Corului Maggio Musicale Fiorentino. În seria concertelor de la miezul nopții, găzduite de Ateneul Român, pe 3 septembrie 2023, este programat recitalul de pian al renumitului virtuoz turc Fazil Say, care va interpreta, între altele, Sonata nr. 23 Appassionata de Beethoven și una dintre capodoperele lui Bach, Preludiu și fugă (scrisă inițial pentru orgă și transcrisă ulterior pentru pian de Franz Liszt).
În încheiere, vă doresc să exploatați cultural Festivalul Enescu. Să profitați de șansa, tot mai rară omului contemporan, de a se îmbrăca elegant, nu doar comod. Îmi exprim speranța de a ne revedea, la un pahar de șampanie, pe holurile Salii Palatului sau ale Ateneului Român, în pauzele concertistice. Iar, noaptea târziu, să ne salutăm cordial, într-unul dintre elegantele baruri din centrul capitalei, împărtășind emoții muzicale recente.
