„S-a trezit pe la 4 dimineața. Îi era foarte rău. Mi-a cerut să-l dau cu oțet pe la nas, pentru că nu mai poate respira. A luat o pernă și a pus-o sub burtă. O strîns-o în brațe cu putere. A stat grămadă, așa o vreme. Nu putea să respire, pentru că îl durea puternic coșul pieptului.
I-am pus împreună cu fiica mea două perne sub cap, că să-i ușurăm respirația. I-am spus să-și îndrepte corpul, crezînd că-i va fi mai bine. N-a putut. Un sfert de oră s-a chinuit pînă a murit. După ce a vomat cîteva picături de sînge și salivă și-a dat sufletul. S-a îmbolnăvit acolo, la Bucureșți, unde a fost anchetat după 15 Noiembrie 1987”, a povestit cu durere, pentru Monitorul de Brașov, soția îndoliată a lui Costică Sbîrn, unul dintre membrii Asociației 15 Noiembrie 1987, răpus de o cruntă boală de plămîni.
„N-avem un ban în casă”
Sîmbătă dimineață, în 18 ianuarie 2003, s-a stins din viață sub ochii fiicei și a soției. Avea numai 45 de ani. Cele două femei abia au reușit să-l îngroape creștinește. S-au împrumutat de bani de la rude și prieteni. „N-avem un ban în casă. Ne-a ajutat și fratele meu și sora lui. Însă tot am rămas cu datorii de cîteva milioane de lei. 15 ani s-a chinuit cu boală asta de plămîni. Așa mi l-au lăsat acasă, după anchetele de la Bucureșți”, a povestit Luciana Elena Sbîrn jurnalistei brașovene Camelia Csiki.
„N-avea nimic de ascuns. Ne-a povestit cum l-au bătut și l-au torturat. Îmi povestea că în celule erau un fel de plase de aerisire, ceea ce mă face să cred că a fost iradiat. Cînd a venit de la București respira greu. Avea mîinile vinete pînă deasupra coatelor de la loviturile primite. Picioarele îi erau umflate. Plecase de acasă cu pantofii noi. S-a întors cu încălțările plesnite din cauza picioarelor umflate de la loviturile pe care le-a primit cu bastoanele în talpă”, își aduce aminte soția lui Costică.
Sbîrn a fost arestat la 5 zile după evenimentele din 15 Noiembrie 1987. În cursul anchetelor n-a vrut să recunoască multe din cele ce i se imputau. Într-o declarație a să, redată în volumul „Dosar Brașov 15 Noiembrie 1987”, semnat de scriitorul Mihai Arsene, povestește că la Miliția Brașov a primit 47 de lovituri cu bastonul de cauciuc la tălpi. A leșinat.
După ce și-a revenit din leșin, a continuat să tacă. Asta i-a scos din minți pe anchetatori care l-au rupt în bătaie.
Costică Sbîrn a fost condamnat de autoritățile din regimul comunist la o pedeapsa de doi ani și șase luni la locul de muncă. A fost exilat la Suceava.
„A lucrat acolo în construcții. În Brașov, noi stăteam pe atunci într-o garsonieră în Noua. Eram chemată la Maria Cebuc aproape zilnic. Îmi cerea să divorțez de soțul meu, pentru că, dacă nu, voi fi dată afară din garsonieră. «Rămîi în casă doar dacă-ți părăsești soțul», îmi spunea. Eram hărțuită de comuniști. Îmi era greu pentru că aveam copiii foarte mici, băiatul avea cinci ani, iar fetițele, una-patru, cealaltă-un an. Am cedat și am renunțat la garsonieră. Am plecat în exil, după soțul meu. În Suceava, am stat pînă în august 1988, într-o cameră dintr-un cămin de nefamiliști. N-aveam voie să venim în Brașov. Apoi, ni s-a dat un apartament cu 3 camere în Suceava. Ne-am chinuit mult, pentru că pînă în 1990 i-a oprit din salariu, banii pentru stricăciunile provocate la revoltă din 1987”, povestește soția îndoliată.
Bolnav de plămîni
În 1990, la cererea Asociației, familia Sbîrn a revenit în Brașov. Exilul se terminase. „Soțul meu era chinuit de boală de plămîni. Am crezut că o să-i fie mai bine. Ne-am reluat locurile de muncă. Am primit un apartament în Brașov, în Centrul Civic. Pînă în august ‘93, soțul meu a lucrat în turnătorie la Steagu’. N-a mai rezistat. Avea nevoie de aer curat. Era tot mai bolnav”.
Au vîndut apartamentul și s-au mutat la țară, la Sinești, de unde este Luciana. Timp de un an, pînă cînd au reușit să-și ridice o casă, toată familia a stat la socrii. După ce și-au construit un grajd, banii s-au terminat. Tot securiștii o duc mai bine „Pentru că soțul meu era mai mult bolnav, n-a mai putut să mai lucreze. N-am găsit loc de muncă. Aici în Moldova găsești greu. Soțul meu primea un ajutor de la asociație de 900.000 de lei. Ne-a ajutat și fiul nostru cel mare, dar acum pleacă în armată. Fata cea mare s-a măritat. Fata cea mică, după ce a terminat clasa a VIII-a a rămas acasă. N-am mai avut bani s-o trimit la școală”, a povestit Luciana.
Rămasă văduva timpuriu, s-a declarat înfrîntă. Crede că toată lupta soțului ei a fost în zadar. Cei care l-au schinjuit rînjesc acum din fotolii de parlamentari sau se îmbogățesc profitînd de privilegii. Soțul ei a murit fără că măcar copiii lui s-o ducă mai bine.
Morți suspecte
Potrivit istoricului Marius Oprea, Costica Sbîrn a fost unul dintre liderii de frunte ai revoltei de la Brasov. „A intrat în sediile consiliilor populare municipal și județean Brașov și, împreună cu alți huligani, a participat la degradarea unor bunuri materiale", este scris în documentele furnizate de CNSAS istoricului Marius Oprea.
În urma revoltei de la Brasov au fost arestate 180 de persoane, 80 dintre acestea fiind anchetate de Securitate timp de trei săptămîni, în niște celule de pe Calea Rahovei din București. Pe 3 decembrie 1987, 61 dintre anchetați au fost condamnați, fără nici o judecată, pedepsele fiind între șase luni și trei ani.
Dintre arestati, șapte s-au stins din viață, trei dintre ei, printre care Costică Sbîrn, făcînd parte dintre cei ce au fost duși în „celulele morții".
„Nici unul dintre ei nu mai este un om sănătos, iar cei care au murit au avut boli ciudate. Mulți susțin că erau lasați în niște camere de trecere, fără ferestre, în care gardienii nu intrau, presupunînd că au fost iradiați", a precizat Marius Oprea.
Primul care a murit din lotul celor 61 a fost Vieru Vasile, în urma unui cancer generalizat. Decesul a survenit cînd acesta avea 37 de ani, încă din august 1988, lăsînd în urmă cinci copii.
Al doilea deces a fost al lui Cornel Vulpe. Acesta a murit la 21 de ani în urma unei ciroze hepatice cu complicații. „El a fost cel care a dat jos steagul de pe poarta intreprinderii (n.r.- Intreprinderea de Autocamioane Brașov), înainte ca manifestanții să plece în centru.
Costică Sbîrn nici măcar nu a știut de ce boală suferă, neavînd bani pentru a consulta un medic.
Revolta disperării
O amplă revoltă populară îndreptată împotriva autorităţilor comuniste a avut loc, la Braşov, la 15 noiembrie 1987, la care au participat muncitorii uzinelor de tractoare şi camioane, alături de care au venit şi muncitori de la alte întreprinderi braşovene, precum şi o mare parte a populaţiei oraşului. În aceeaşi zi erau programate alegerile de deputaţi din Marea Adunare Naţională, potrivit lucrării "Istoria României în date" (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).
Revolta s-a declanşat la Uzina de Autocamioane ''Steagul Roşu'' din Braşov printr-o grevă spontană, începută în data de 14 noiembrie, noaptea, la schimbul III.
Muncitorii şi-au primit salariile mult micşorate, fără a le fi oferită nicio explicaţie de către conducere, astfel că, cei care intrau în schimbul III au refuzat să înceapă lucrul.
În cursul dimineţii următoare, respectiv la 15 noiembrie, celor din schimbul III li s-au alăturat colegii care urmau să intre în schimbul I.
Adunaţi în faţa Palatului Administrativ, unde se afla conducerea întreprinderii, cei aproximativ 400 de oameni au pornit spre sediul Prefecturii oraşului, pe traseu alăturându-li-se şi alţi braşoveni.
Citește și: VIDEO Fost ambasador SUA: Nu înțeleg de ce România nu redeschide mine și nu exploatează metale rare
Trecând pe strada Poienelor, Calea Bucureşti, Bulevardul Lenin (astăzi Bulevardul 15 Noiembrie), mulţimea, al cărei număr ajunsese deja la câteva mii, a cântat ''Deşteaptă-te, române!'' şi a scandat, pentru prima dată în România, ''Jos dictatura!'', ''Vrem pâine!'', ''Jos Ceauşescu!'', se arată în volumul ''Istoria României în date'' (2003).
Refuzul autorităţilor comuniste de a dialoga cu demonstranţii a provocat luarea cu asalt a sediului Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român, unde oamenii au descoperit alimente de negăsit în magazinele din ţară, ceea ce le-a sporit indignarea, menţionează Florin Constantiniu în cartea ''O istorie sinceră a poporului român'' (2008). Portretul dictatorului Nicolae Ceauşescu a fost doborât de pe frontispiciul clădirii şi incendiat, împreună cu steagul roşu al PCR.
Luate prin surprindere, autorităţile au reacţionat cu o întârziere de 3-4 ore, astfel că intervenţia celor 1.000 de miliţieni a eşuat. S-a recurs, însă, la sprijinul trupelor speciale de securitate, care au înconjurat întreaga zonă centrală, reuşind să ţină situaţia sub control. În faţa baricadei Securităţii, mulţimea s-a dispersat. Între timp, la Întreprinderea ''Steagul Roşu'', a fost organizată o adunare la care au fost convocaţi toţi muncitorii rămaşi, în care participanţii la manifestaţie au fost catalogaţi drept ''huligani'' cu ''intenţii criminale'', cerându-se ''pedeapsa maximă'', inclusiv ''pedeapsa capitală''.
S-au alăturat și studenții
Au început, apoi, represiunile împotriva participanţilor. În perioada 16-25 noiembrie 1987, peste 193 de persoane au fost cercetate în legătură cu manifestaţia din 15 noiembrie. Anchetele s-au desfăşurat la Braşov şi apoi la Bucureşti. În 22 noiembrie, trei studenţi de la Facultatea de Silvicultură din Braşov - Cătălin Bia, Lucian Silaghi, Horea Şerban - s-au solidarizat cu mişcarea muncitorilor, protestând împotriva arestării acestora, prin expunerea, în faţa cantinei din Complexul studenţesc, a unei pancarte pe care scria ''Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară!''. Au fost imediat arestaţi şi anchetaţi. Exmatriculaţi din facultate, ei au fost trimişi în oraşele natale unde au fost angajaţi ca muncitori necalificaţi. Au fost reînmatriculaţi în septembrie 1989.
La 30 noiembrie 1987, s-a încheiat urmărirea penală a participanţilor la revolta din 15 noiembrie, 61 de persoane fiind trimise în judecată pentru "ultraj contra bunelor moravuri" şi "tulburarea liniştii publice". În cadrul sentinţei penale din 3 decembrie, cei 61 de inculpaţi au primit condamnări între 6 luni şi 3 ani închisoare, pedepsele urmând a fi executate prin muncă corecţională.
Citește și: Putin anunță că nu vrea pace. Lavrov, aflat în Bali, la summit-ul G20, era să facă infarct
Doi dintre inculpaţi au mai primit încă 1 an de închisoare pentru încercarea de fugă în Iugoslavia, 26 au fost condamnaţi la executarea prin muncă corecţională. Ceilalţi au fost condamnaţi la 2 ani cu suspendare, însă şi ei au fost transferaţi fiecare la alt loc de muncă în oraşe cât mai îndepărtate, la Topliţa, Paşcani, Huşi, Piatra Neamţ, Râmnicu Vâlcea, Buzău, Câmpulung, Craiova, Botoşani, Vaslui, Focşani, Moreni, Suceava, Bacău, Târgu Neamţ, Galaţi, Zalău, Brăila, Rădăuţi, Medgidia, Tulcea, Dorohoi, Târgovişte. Abia după 1989 cei condamnaţi s-au putut întoarce acasă. Şi alţi studenţi ai facultăţilor braşovene s-au solidarizat cu muncitorii, fiind, ulterior, supuşi aceloraşi măsuri represive.
La acea vreme, presa din România nu a publicat nici cea mai vagă informaţie privind revolta muncitorilor din Braşov, însă evenimentul a fost prompt comentat de mass-media internaţionale, constituind un semnal vizibil al crizei regimului comunist. Revolta anticomunistă de la Braşov, din 15 noiembrie 1987, a fost evenimentul politic major care avea să anunţe prăbuşirea iminentă a comunismului în România, prefaţând, în ciuda reprimărilor care au urmat, Revoluţia din decembrie 1989.
