Ai avut o coerență, este de părere Robert Thompson, directorul Centrului Bleier pentru Televiziune și Cultură Populară de la Universitatea Syracuse.
„Această poveste s-a spart acum în milioane de bucăți“, su-bliniază Thompson, care a făcut o analiză a ceea ce mulți numesc „al doilea Război Civil“ al SUA.
America este, conform acestuia, o națiune care, de la înființare, nu a avut o cultură comună și a trebuit să-și construiască identitatea dintr-o serie de povești. Iar personajele acestora vin să forțeze prezentul să se facă dreptate.
________________________________________
NEWSWEEK LIVE
E legitim ca statuile unor personaje din istorie să fie vandalizate? Eliminarea monumentelor din spațiul urban echivalează cu cosmetizarea istoriei sau doar a memoriei? Cine e mai vinovat, Churchill sau Marx?
➔ Urmărește dezbaterea dintre Sabin Orcan, Cătălin Prisacariu și Răzvan Chiruță
________________________________________
Revoltele izbucnite la moartea lui George Floyd sunt revoltele poveștilor Americii, vin din trecut și vor continua până se vor repara greșelile istorice, pentru că America este simbolul democrației.
„Nu am avut o patrie străveche. Nu aveam nimic. Deci, aveam nevoie de o poveste. Oamenii au nevoie de povești despre apartenență“, spune și Colin Woodard, autorul volumului „Union: The Struggle to Forge the Story of United States Nationhood“.
Astfel de povești au apărut în generația de după ce părinții fondatori au murit și au crescut odată cu națiunea, devenind mai puternice chiar dacă excludeau multe elemente foarte vii care populau viața americană.
În Washington, lucrători în domeniul sanitar, în prima linie în lupta cu COVID-19, îngenunchează alături de protestatari
De fapt, a fost o confruntare între povești - viziunile fundamental diferite ale Nordului și Sudului pentru țară - care a precipitat Războiul Civil.
Cultura de masă în America a apărut cu adevărat la începutul anilor 1900, spune Woodard, mai întâi prin filme, apoi radio și benzi desenate și televiziune și în sfârșit publicitate pentru adulți.
Majoritatea americanilor a fost asaltată de povești oarecum standard despre națiune, chiar dacă acele povești nu includeau realitatea vieții cotidiene.
Prin anii ’60, a apărut și o contracultură, care spunea o poveste diferită și nu intenționa să se lase redusă la tăcere.
Mitologiile americane sunt puternice și persuasive - și aspiraționale. La urma urmei, cea mai mare economie din lume a devenit astfel în parte prin vânzarea unor povești despre sine, printr-o gamă amețitoare de platforme.
Social media își cere dreptul la povestea adevărată
„Cei mai buni și cei mai răi lideri se construiesc din povești“, scrie James
Poniewozik în „Audience of One: Donald Trump, Television and the Fracturing of America“, cartea sa din 2019.
„Ei folosesc limba culturii lor pentru a exprima ceea ce limba literară nu poate“.
Și așa îl aveți pe Trump - aflat în vârful celui mai aglomerat amvon din țară - care caracterizează povestea americană.
„Țara noastră câștigă întotdeauna. De aceea, iau măsuri prezidențiale imediate pentru a opri violența și a restabili securitatea și siguranța în America“, a scris președintele pe Twitter, un instrument pe care-l folosește din plin pentru „a împacheta“ povestea americană.
Și apare și povestitorul Joe Biden, care spune o altă variantă: „Istoria americană nu este o poveste cu un final fericit garantat.
Bătălia pentru sufletul acestei națiuni a fost o presiune constantă de peste 240 de ani. Un perpetuu război între idealul american că suntem toți creați egali și realitatea aspră pe care rasismul ne-o arată“.
Ei își joacă rolurile politice. Dar ceea ce se întâmplă în orașele americane de la moartea lui Floyd este povestea celor mulți.
De multe ori, protestatarii vorbesc despre faptul că vor să fie auziți, că poveștile lor modelează povestea mai mare, că au nevoie ca mitul central al vieții americane să-i includă.
Ei vor partea lor din dreptul de a fi în siguranță în casa și în afacerile lor, o aspirație a primilor coloniști, care doreau asta doar pentru ei, nu și pentru ceilalți.
Pentru moment, aceste povești diferite par complet ireconciliabile. Polarizarea împiedică înțelegerea.
Este clar că ediția din secolul XX a poveștii americane nu mai funcționează. Dar în această țară de povești, nicio parte nu are sorți de izbândă fără să compună o narațiune comună.
În America nu sunt mai multe națiuni, sunt doar mai multe povești care au nevoie de elemente comune.
Cu o seară înainte de a fi asasinat în 1968, Martin Luther King Jr. a invocat povestea americană, visul american, care credea că i-a fost promis și lui și tuturor compatrioților: „Tot ce spunem Americii este: Fii fidelă cu ceea ce ai scris pe hârtie, în documentul de înființare!“.
Dar rasismul este încă prezent la scară mare. Și aceasta se observă din statistici. Diferența de venituri rămâne foarte mare, chiar dacă afro-americanii și-au îmbunătățit considerabil gradul de alfabetizare.
Proporția americanilor de culoare cu diplomă de liceu a crescut de la 54% în 1968 la 92% în 2018. Procentul celor cu o diplomă universitară a crescut de la 9% la 23% în perioada respectivă, conform cifrelor guvernamentale întocmite de Institutul de politici economice.
Cu toate acestea, persoanele de culoare câștigă mult mai puțin decât albii. Rata șomajului pentru afro-americani este de obicei de două ori mai mare decât cea pentru albi.
Începând cu anul trecut, părea că se așează mai bine lucrurile și pentru populația de culoare, odată cu expansiunea economică record, care a început în iunie 2009.
Acest progres s-a încheiat brusc cu recesiunea coronavirusului, care a desființat zeci de milioane de locuri de muncă în martie și aprilie. Din nou, primii concediați au fost afro-americanii. Printre aceștia, și George Floyd.
Mișcarea care se desfășoară rapid pentru a da jos monumentele confederaților din Statele Unite, în urma morții lui George Floyd, s-a extins și la statui ale unor comercianți de sclavi, imperialiști, cuceritori și exploratori din întreaga lume, inclusiv Christopher Columb, Cecil
Rhodes și regele Belgiei Leopold al II-lea.
Proteste și, în unele cazuri, acte de vandalism, au avut loc în orașe precum Boston, New York, Paris, Bruxelles și Oxford, Anglia, într-o reexaminare intensă a nedreptăților rasiale de-a lungul secolelor.
Sociologii au păreri diferite, dacă acest lucru înseamnă ștergerea unei părți importante a istoriei sau actualizarea acesteia.
La Universitatea din Oxford, protestatarii și-au intensificat forțele pentru a dărâma o statuie a lui Cecil Rhodes, imperialistul victorian care a făcut avere din aur și diamante pe spatele minerilor care munceau în condiții brutale și mizere.
Louise Richardson, vicecancelar la Oxford, a rezumat astfel într-un interviu acordat BBC: „Trebuie să ne confruntăm cu trecutul nostru. Opinia mea despre aceasta este că ascunderea istoriei noastre nu este calea spre iluminare“.
În apropiere de Santa Fe, New Mexico, activiștii solicită înlăturarea unei statui a lui Don Juan de Oñate, un conchistador spaniol din secolul al XVI-lea venerat ca tată fondator hispanic și învinuit pentru brutalitate împotriva nativilor americani.
În Bristol, Anglia, manifestanții au răsturnat în weekend o statuie a comerciantului de sclavi din secolul al XVII-lea, Edward Colston, și au aruncat-o în apele portuare. Autoritățile orașului au recuperat-o și au dus-o într-un muzeu.
În Belgia, statuile lui Leopold al II-lea au fost atacate în mai multe orașe din cauza guvernării brutale a regelui în Congo, unde cu mai bine de un secol în urmă a forțat mulțimi în sclavie să extragă cauciuc, fildeș și alte resurse pentru propriul său profit. Istoricii spun că ar fi rezultat peste zece milioane de morți.
