„Înfrăţirea sistemului în faţa barbariei din 13 – 15 iunie” era titlul unui editorial pe care l-am publicat în în 13 iunie 2016 şi în care îmi exprimam scepticismul că se va face dreptate în acest caz.
Deşi, la momentul acela, dosarul fusese redeschis de Parchetul General, în toamna lui 2015 – nu din proprie iniţiativă, ci la presiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului – iar Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu, Victor Atanasie Stănculescu şi Gelu Voican Voiculescu fuseseră puşi sub urmărire penală, pentru infracţiuni contra umanităţii.
Erau 26 de ani în care adevărul a fost ignorat şi terfelit de oameni din Justiţie şi mistificat de grei ai PSD, partidul care s-a identificat, până la contopire, cu regimul Iliescu.
Totuşi, un an mai târziu, în iunie 2017, se ivea un licăr de speranţă. Nesperat. Parchetul General anunţa trimiterea în judecată a dosarului Mineriadei.
Apoi, iarăşi, nu s-a mai auzit nimic de el. Până în mai anul acesta când, după doi ani în care dosarul a stat în cameră preliminară, la Curtea Supremă – un termen sfidător de lung –, judecătorul, invocând că a găsit nereguli în actul de sesizare întocmit de procurorii militari, anunţa că îl retrimite la Secţia Parchetelor Militare din Parchetul General.
Ce înseamnă asta?
Explica, într-un interviu pentru Europa Liberă, fostul procuror general Augustin Lazăr, în mandatul căruia cauza a fost trimisă în judecată: „Din dosarul Mineriadei mai rămân doar coperțile. Dacă toate actele de urmărire penală au fost declarate nule, precum și toate mijloacele de probă care au urmat acelor acte, însemnă că nimic din dosar, inclusiv rechizitoriul, nu mai este valid și ele trebuie eliminate fizic.
Ceea ce e ceva… exagerat, ca să nu spun altfel. Sunt acte care nu mai pot fi refăcute fiindcă au trecut foarte mulți ani de la data la care au fost administrate, ceea ce ar înseamna să afirmăm că justiția nu mai este posibilă după ce a trecut o perioadă de timp.
Așa ceva nu s-a mai văzut în niciun dosar.”
Comentarii 0