Fiică a pădurarului Nicolae Pop, organizatorul rezistenței armate din Maramureș, la 18 ani lupta cu arma în mână alături de tatăl și fratele ei în Munții Țibleșului, la 22 de ani era condamnată la 20 de ani muncă silnică și avea 33 de ani când s-au deschis închisorile”, scrie Ana Blandiana pe memorialulsighet.ro
Aristina a murit, pe 19 mai 2019, la vârsta de 88 de ani.
Tatăl său, un pădurar din Țara Lăpușului, a salvat mai mulți copii evrei de la deportarea la Auschwitz în timpul stăpânirii maghiare. Patru anii mai târziu, în 1948 a ascuns în cantonul său mai mulți fugari anticomuniști. A fost nevoit să fugă în munții Țibleșului la presiunea Securității care îi cerera să fie informator. A luat cu el pe cei doi copii ai săi. Fata, de 18 ani, Aristina și băiatul de 22 de ani, Achim. În 1953, grupul de rezistență este capturat de Securitate. Aristina Pop este condamnată la 20 de ani de temniță. Fratele său, la 22 de ani. Rămâne peste un deceniu în închisori. Refuză orice colaborare cu regimul comunist.
Aristina este autoarea cărții de mărturii „Să trăiască partizanii până vin americanii”, apărută la Fundația Academia Civică. Câteva măturii din volum:
Fuga: „În Munții Maramureșului era foarte multă lume care fugise: erau țărani, erau dezertori din armată, erau copii de chiaburi... ” „După ce am fugit în munți, sigur au început persecuțțile. Întâi au arestat-o pe mama... I-au luat pe cumnații mei și i-au bătut pe frații mamei, pe toți. I-au dus la miliție și de acolo la Securitate.”
În munți: „Ne făceam colibă în munți, în pădure, și nimeni nu pleca nicăieri toată iarna, ca să nu se vadă urme pe zăpadă, altminteri ne-ar fi luat ca din oală”.
Ancheta. „Stalin a murit în 5 martie 1953, iar pe noi ne-a prins în 8 martie 1953. Dacă ne-ar fi prins în perioada cât Stalin era în viață, ne-ar fi jupuit de vii sau ne-ar fi executat pe toți”.
Condiții: „Ne dădeau o mâncare infectă: dimineața, o cafea neagră, mai exact o apă neagră., la prânz, ne dădea arpacaș. Nu avei cum să trăiești din asta. M-am și îmbolnăvit de tuberculoză”.
Spitalul Închisoare Văcărești. „Vedeam zilnic cum duc morții și de la saloanele de bărbați, la morgă. Ne demoraliza teribil acest lucru. Nu speram să mai ieșim vreodată. Era o unguroaică... avea cancer la sân încât i se vedea inima cum bate.”
Miercurea Ciuc: „În tot timpul cât am trăit în închisori, noi nu primeam nici scrisori, nici ziare, nici cărți, nu știam nimic din ce se întâmplă afară, în 11 ani de zile nu am văzut un fruct; în 11 ani de zile, nu am văzut un un măr, o ceapă; în 11 ani nu am văzut o salată verde.”
Amintiri: „Îmi amintesc de Micuța Ionescu, care și-a lăsat fetița de șase săptămâni, în cărucior când a fost arestată, iar când s-a întors fetița avea 10 ani”.
Întoarcerea: „Au venit după eliberare oameni să mă vadă, cu lacrimi în ochi. Au înceut să îmi lase câte 100 de lei. Eu nu am primit de la nimeni, nimic. De ce? Pentru că pe doamna Mihalache au arestat-o a doua oară, după eliberare, pentru că a primit lucruri de la oameni. După eliberare, au început să mă viziteze securiștii... la un moment dat mi-au zis: fată dragă acum vii pe munți, cu noi, să ne dai tot armamentul... M-au terorizat așa câteva luni. Apoi, am prins curaj și le-am zis: Ce doriți de la mine? Vreți să iau, din nou, calea codrilor?”
„Am considerat-o mereu un simbol, rămas miraculos viu, a tot cea avea mai bun poporul român, iar faptul că pe lângă curajul și forța rezistenței împotriva comunismului purta împreună cu mama și tatăl ei – care salvase în timpul ocupației maghiare copii evrei de la deportarea în lagărele naziste – titlul de ”drept al popoarelor” făcea simbolul pe care îl reprezenta și mai plenar și mai emoționant”, a scris Ana Blandiana.
Comentarii 0