Moldova: a fi sau a nu fi stat eşuat

DE Petre M. Iancu | Actualizat: 13.06.2019 - 09:56
Pantofi simbolizându-i, la Chişinău pe moldovenii emigraţi

Nu doar Hongkongul merită libertatea. Ci şi românii. Ori Moldova. Dar accesul la libertate nu e suficient. E nevoie şi de asigurarea democraţiei pe termen lung, prin eliminarea riguroasă, de la putere, a duşmanilor ei.

SHARE

Ce-au în comun Republica Moldova cu România şi Hongkongul? Răul unor sisteme politice hibride, zguduite de crize repetate şi de febre recurente, pentru că n-au impus la timp, cu ajutorul vestului, democraţii veritabile, apte să evite perpetua instabilitate.

E tipic, în context, ca un ins îmbătrânit în securisme şi aranjamente de culise şuie, ca ministrul român de externe Meleşcanu, care a încălcat dreptul de vot al românilor, între altele la 26 mai, dar nu se află încă după gratii, să aibă tupeul de a mima democratismul, afirmând, în contratimp cu partenerii apuseni ai României, că în Moldova ”singura soluţie e întoarcerea la popor”.

Dar oare la ce popor, musiu? La poporul care a votat în februarie, dar pe al cărui vot, ca să vorbim pe şleau, tocmai s-a uşurat, la ordinul şi spre beneficiul Plahotniucului, deci ale tartorului local, ditai Curtea Constituţională?

La cel pe care-l respectă şi-l înţelege prompt mai degrabă îndepărtatul Occident, decât apropiatul frate mare de la Bucureşti, care-i refuză ori tergiversează ajutorarea? Sau la cel intoxicat, decenii la rând, de varii propagande diferite, emanând, între altele, de la oligarhia rusă, de la cleptocraţia românească al cărui diplomat şef e Meleşcanu, şi de la cea autohtonă, basarabeană?

Am veşti rele pentru actorii înscenării de prost-gust de dincolo de Prut. Nici moldovenii sovietizaţi cândva nu mai sunt ce-au fost, ori au părut să fie odată. Graţie reţelelor sociale şi a multitudinii de cetăţeni muncind în vest, care au văzut cu ce se mănâncă libertatea şi statul de drept, basarabenii au încetat să fie, dacă au fost vreodată, o simplă şi nătângă masă de manevră. Deşi risipiţi pe toate meridianele, deşi divizaţi social şi etnic, deşi minţiţi îndelung, nu doar de partide, ci de întreaga elită culturală, tot mai mulţi s-au trezit şi au intrat în acţiune. În martie li s-a validat oful spus la urne.

Din scrutin, deşi parţial strâmbat şi fraudat, în conformitate cu tradiţia locală, a reieşit totuşi o imagine de ansamblu a voinţelor unui electorat doar parţial captiv. Iar din mandatele împărţite cu acest prilej şi negocierile politice, care au urmat, s-a decorticat modelul unei intenţii, hotărâri, acţiuni şi alianţe politice naţionale.

În majoritatea lor, moldovenii au arătat că vor dezoligarhizarea ţării şi izbăvirea ei de atotputernicul tiran local, Plahotniuc, versiunea basarabeană a lui Liviu Dragnea.

Pentru a obţine această eliberare de satrapul cel mai toxic al oligarhiei moldovene s-a năşit la Chişinău o alianţă contra naturii, una, să admitem, respingătoare la maximum, alăturând blocul pro-european ACUM socialiştilor de obedienţă rusă ai lui Igor Dodon. Această alianţă, machiavelică i-ar zice unii, dacă, spre paguba democraţiei, învăţăturile autorului ”Principelui” n-ar fi fost prea des neglijate, admiţându-se prea multe compromisuri compromiţătoare şi concesii sinucigaşe, e un parteneriat extrem de greu de acceptat. Cetăţenii cinstiţi nu-l pot tolera, decât ţinându-se de nas.

Şi totuşi, nu i se întrevede alternativa. Căci preferinţa pentru decizia anticonstituţională de anticipate a Curţii Constituţionale controlate de Plahotniuc înseamnă a opta pentru aruncarea în aer a ultimei brume de civilizaţie, democraţie şi legalitate din Moldova.

A nu sprijini coaliţia dintre Maia Sandu, Andrei Năstase şi Igor Dodon, care coagulează o majoritate parlamentară transpunând nu voinţa unui oligarh, ci a unei părţi majoritare a electoratului, echivalează cu a lăsa acest teritoriu pradă bunului plac, dictaturii şi samavolniciei.

Mai mult. Înseamnă a-l izola internaţional şi a-l transforma rapid într-un stat eşuat, de vreme ce SUA, UE şi Rusia s-au hotărât să susţină alianţa.

Tragedia actuală i se datorează în bună măsură nelustraţiei politrucilor de extracţie nomenclaturistă gen Meleşcanu, care au repus mâna pe putere în condiţii de semilibertate, acum trei decenii, şi au ştiut, fie şi cu intermitenţe, să se menţină la butoane şi-n România, şi la Chişinău.

N-are rost să reciclăm veşnic explicaţii mono şi să tot cădem în reflexul blamării unilaterale a Rusiei lui Putin, deşi Kremlinul e poate cel mai mare vinovat pentru tragedia de la Chişinău. Căci e clar că dezastrul ar fi putut fi evitat şi cu Putin la timonă. Cum?

Înţelegându-se din timp cât de catastrofale sunt servicii secrete insuficient decomunizate, în laboratoarele cărora prea puţini apără democraţia agresată prin corupţie, dar se găsesc destui să caute să-şi dovedească ”utilitatea” inventând figuri sinistre ca Plahotniuc sau Dragnea.

Înţelegându-se cât e de rău orice sistem hibrid, combinând o democraţie impură cu regimul autoritar şi dictatura putinistă. Dar nu s-a înţeles. În România şi dincolo de Prut a prevalat "democraţia originală" a lui Ion Iliescu. E samavolnicia unei ordini mafiote, mimând veşnic o democraţie defectă ori falsă, minată de o justiţie politizată, insuficient depolitizată şi periodic repolitizată.

E mizeria unei ţări oricând lesne de refeudalizat de partide clientelare, populate cu traseişti, trădători şi tranzacţionalişti, cu aportul unei prese obediente, stând cu arma la picior să asasineze la minut, la ordinul oligarhiei, reputaţia oricărui om, jurnalist, magistrat ori politician onest. O ţară evacuată de proprii cetăţeni emigraţi din neîncredere faţă de sistem.

Aşa s-a ajuns ca, într-o fază în care democraţiile apusene sunt şi ele sub stare de asediu, atât din pricina corectitudinii politice, a propagandei ruse, a islamismului, cât şi a reacţiei extremiste la aceste atacuri, România şi Republica Moldova să ajungă în apropierea testului final al precarelor lor sisteme: a fi sau a nu fi stat eşuat.

Eliminarea din scenă a lui Dragnea n-a rezolvat decât vremelnic problema statului de drept în România. Ţară, căreia furia electoratului i-a dăruit un respiro.

Căci Dragnea, ca şi Plahotniuc, n-a fost şi nu e boala, cum ar vrea să creadă mulţi, ci simptomul ciumei. A n-o eradica machiavelic, de la rădăcină, atunci când printr-o conjunctură favorabilă ajunge la ananghie sau e la pământ, e a-i da şansa de a reizbucni şi de a face prăpăd. Românii şi moldovenii chiar merită mai mult.

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2019 NEWS INTERNATIONAL S.A.