DEUTSCHE WELLE Cazul Ursu: În 2020, justiția din România falsifică istoria

DE Deutsche Welle | 23.01.2020 - 16:53

Moartea lui Gheorghe Ursu a fost un accident, își motivează Curtea de Apel București sentința de achitare a asasinilor disidentului anticomunist. O palmă dată românilor, istoriei și justiției.

SHARE

La 30 de ani de la căderea dictaturii, justiția din România continuă să protejeze torționarii regimului Ceaușescu, să falsifice istoria și să batjocorească memoria colectivă.

Securitatea nu a vrut să îl ucidă pe Gheorghe Ursu. Omul a murit, da, dar doar așa, un pic din greșeală. L-a bătut, ce era să facă și ea, biata Securitate? Și de fapt nici nu a mai putut să îl bată, pentru că el, Gheorghe Ursu, a decis cu de la sine putere să se prăbușească mort! Cât dispreț față de organele statului în exercițiul funcțiunii. Să-l tortureze? Ce motiv ar fi putut avea?

Ziua de 22 ianuarie 2020 este ziua în care justiția română și-a bătut joc de români, de istorie de sine și dintr-o singură lovitură. Motivarea judecătoarei care a decis că asasinii inginerului și scriitorului Gheorghe Ursu nu trebuie condamnați este nu doar o nouă execuție sumară a disidentului, ci îngroapă demnitatea ca element fundamental al unei comunități și, deopotrivă, definitioriu pentru practicarea meseriei de judecător.

Este o crimă în masă contra conștiinței unei națiuni și un omor sadic al meseriei pe care judecătoarea Mihaela Niță o practică.

Textul motivării sentinței spune, într-o fabuloasă negare a realității, că „Ursu nu a fost disident”, ci un privilegiat al regimului, deoarece a putut să își întâlnească în afara României fiul stabilit în Statele Unite. Are lectura motivației cumva rezonanța acelui mesaj transmis de polițistul englez care a comentat achitarea traficanților de copii din Țăndărei: „Mă tem pentru poporul român”?

„Motivarea sentinței mi se pare mai greu de acceptat și de înțeles decât chiar sentința în sine”, a comentat, pentru Deutsche Welle, Germina Nagâț, membru în Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

„Afirmația că Ursu nu a fost disident nu este doar o eroare factuală și o insultă la adresa unui om care a murit ucis în bătăi în arestul fostului Minister de Interne, ci și o eroare gravă de raționament”, adaugă fosta șefă a Direcției de Investigații din CNSAS.

Motivarea, completează Germina Nagâț, dovedește „câtă lipsă de experiență este în sistemul juridic românesc în materia drepturilor omului! Nu se cunoaște deloc, nici chiar superficial, modul de lucru al aparatului represiv comunist, ca formă extremă de încălcare sistematică a drepturilor omului. Și lipsește cu totul punerea în context a uciderii lui Gheorghe Ursu”.

Să punem, așadar, în context uciderea, în beciurile Securității ceaușiste, a lui Gheorghe Ursu. Ar fi rămas una dintre numeroasele fărădelegi necunoscute, cu probe temeinic dosite și în bună măsură chiar distruse, curând după evenimentele din 1989, de către securiști și profitorii aparatului politic al fostului partid unic.

Nu a fost așa grație fiului lui Ursu, care cu tenacitate a refăcut, lacrimă cu lacrimă, calvarul părintelui, și a câtorva prieteni pe care Ursu a refuzat să-i trădeze în beciurile Securității. În beciurile acelui regim dictatorial care pedepsea opiniile critice la adresa puterii, califica drept act criminal și atac subversiv la adresa orânduirii orice gând abătut de la dogmă, sancționa nerespectarea luptei de clasă ca subminare a partidului unic.

Beciuri în care sfârșeau toți cei care nu se împăcau cu sistemul sau aveau curajul să slalomeze printre șabloane, care sperau ca ideile lor să circule libere, care căutau alte răspunsuri.

Astfel de oameni se numesc disidenți. Orice om care se opune unui sistem totalitar este un disident. România anilor dictaturii de tip sovietic nu au fost prea generoasă în indivizi care să-și fi riscat viața contrazicând regimul, contestând putreziciunea angrenajului politic, arătând că regele e gol, cerând drepturi.

Cei mai mulți dintre români s-au făcut mici, s-au închis în false microuniversuri private și au defilat umili prin spațiul public.

Gheorghe Ursu nu a făcut-o. A avut curajul să trimită „emigrației române reacționare” scrisori în care denunța abuzurile regimului ceaușist iar acestea au fost citite pe post la Radio Europa Liberă. Și și-a notat, cu meticulozitate, fiecare derapaj, cruzimile cotidianului, barbaria de zi cu zi a acelei lumi despotice. Pentru ca samavolnicia, spera Ursu, să nu rămână nepovestită generațiilor următoare.

L-au zvârlit în beciuri, căci în temniță le-a fost frică să-l trimită. Nu puteau să îl rețină pentru textele „defăimătoare” transmise în Vest. Nici pentru ideile „dușmănoase” din jurnalul de sertar, descoperit după ce a fost turnat la Securitate de două colege.

Nici pentru că asculta posturi de radio interzise. Pentru că deținea 18 dolari a fost Gheorghe Ursu săltat. Și aruncat într-o celulă cu violenți infractori de drept comun șantajați și asmuțiți împotriva lui de miliție și de poliția politică.

Acesta este contextul. Gheorghe Ursu nu a fost disident. Nu a fost doar un disident. A fost definiția însăși a disidenței românești.

În beciurile Securității, Ursu a fost torturat. Există confirmarea medicilor, există confirmarea martorilor. Pentru judecătoarea Nițu, tortura nu este o crimă împotriva umanității, ci doar un tratament neomenos – și, asta, pentru că magistratul a considerat de cuviință să le aplice celor doi torționari ai lui Ursu legea mai favorabilă.

În secolul 21, la 30 de ani de la începutul construcției statului de drept în România, legea aceasta „mai favorabilă” înseamnă Codul Penal din 1968.

O mie nouă sute șaizeci și opt! „Noțiunea de crimă împotriva umanității nu se rezumă la ucidere, în sensul de suprimare a vieții. Or, se pare că judecătoarea înțelege lucrurile doar literal. Componenta torturii din definiția crimelor împotriva umanității a ignorat-o cu totul”, punctează Germina Nagâț.

Judecătoarea Niță nu este un snowflake născut într-o lume fără telefoane cu disc, casete video, jocuri pe dischete sau scaune de mașină pentru copii.

Și chiar dacă s-ar fi născut în democrație, este cel puțin nedemn pentru un judecător să nu înțeleagă istoria recentă a propriei națiuni. Nu aceasta este justiția în apărarea căreia atâți români au ieșit în ultimii trei ani în stradă și la urne. Mai trist este că știrea zilei pe 22 ianuarie 2020 a trecut neobservată, ca și cum nu s-ar fi întâmplat.

O liniște pentru bătrânețile cu pensii speciale ale tuturor torționarilor rămași nepedepsiți, ai căror copii au găsit calea spre succes în odinioară hulitele „capitalism” și „democrație”. Și nici doamna judecător nu o va duce cu mult mai rău, la pensie.

Comentariu de Cristian Ștefănescu pentru Deutsche Welle

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2020 NEWS INTERNATIONAL S.A.
Aici puteti modifica setarile de Cookie -