Ar putea un nevăzător să aibă succes în politica din România?

DE Deutsche Welle | Actualizat: 14.05.2021 - 16:14
Ar putea un nevăzător să aibă succes în politica din România?

Participarea la viața politică a persoanelor cu handicap frizează, pentru unii dintre noi, absurdul. Este, cel puțin în zilele noastre, o utopie despre care multe ONG-uri spun că militează să o transforme în realitate.

SHARE

Îi vezi atunci când traversează strada, pipăind cu bastonul alb asfaltul, fără ca semaforul să emită semnalul sonor al intervalului dintre culoarea roșie și cea verde. Sau împiedicându-se de treptele clădirilor/instituțiilor care nu au piste speciale pentru ei sau pentru invalizii în scaune cu rotile. Sau pipăind cu piciorul gropile din trotuarele în paragină.

Indemnizația însoțitorului unui nevăzător este de 1.300 de lei, fie că este membru al familiei, fie că nu. Suma este mult prea mică în comparație, de pildă, cu cât câștigă o bonă. Cazurile în care cei fără vedere trebuie să se descurce singuri nu sunt raportate de instituțiile abilitate.

Conform ultimelor date prezentate de Agenția Națională pentru Persoanele cu Dizabilități, în România trăiesc 800.000 de persoane cu handicap, dintre care peste 70.000 sunt copii.

Citește și: Andra a plecat de la „Vocea României” după numai un sezon: „Mi s-a cerut să fiu rea”

Numărul neoficial al copiilor este însă mai mare, iar una dintre cauze este aceea că obținerea certificatului de handicap face parte din birocrația noastră endemică.

Pe de altă parte, doar două treimi dintre copiii cu dizabilități sunt înscriși în sistemul de învățământ, fie în învățământul de masă, fie în cel special. Sunt părinți care refuză să-și trimită copiii la școală, gândind că în colectivitate afecțiunile lor se vor agrava. Se mulțumesc cu indemnizația de însoțitor și speră că Domnul le va arăta calea spre însănătoșirea copilului.

Școlile normale, deși conducerea acestora nu o arată pe față, opun o rezistență continuă primirii copiilor cu nevoi speciale. Inspectoratele școlare și Ministerul Învățământului fie nu cunosc această realitate, fie o ignoră.

Discuția despre integrarea copiilor cu sindromul ADHD sau cu autism, de pildă, în școlile normale, este palidă și fără rezultat, deși e permisă prezența unui părinte în clasa în care învață copilul.

Citește și: Au apărut bancuri cu Loredana: Oriunde mă atingi, îmi dai la operație

Rezistența vine și din partea părinților cu copii „normali”, care susțin că din cauza copiilor cu probleme psihice ora de clasă este compromisă. Memorii peste memorii, discuții aprinse cu directorii sau cu diriginții, refuzul de a-și mai trimite copiii la școală bulversează sistemul de învățământ.

În martie anul acesta, Comisia Europeană a adoptat Strategia privind drepturile persoanelor cu handicap (2021-2030). Obiectivul acestui demers este de a garanta faptul că toate persoanele cu handicap din Europa vor avea aceleași drepturi, indiferent de sex, origine rasială sau etnică, religie, vârstă sau orientare sexuală, de a beneficia de libera circulație în UE, de a beneficia de șanse egale de acces la viața socială și economică.

De altfel, România are angajamente ferme față de UE privind respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilități. Acestea se referă la trei instanțe importante, și anume: egalitatea de șanse, incluziunea educațională și socială și participarea  la viața publică și politică.

Dar aceste angajamente se regăsesc mai mult în hârțoagele din birourile ministeriale sau afiliate acestora, și mai puțin într-o realitate în care cine nu e ca noi nu există sau, în cel mai bun caz, ne încurcă.

Să le luăm pe rând. O persoană suferind de un handicap, dar calificată și funcțională, nu va ajunge, în cele mai multe cazuri, să ocupe o funcție de execuție într-o companie/instituție de stat. Competențele superioare nu îi vor înlesni accederea la vârful unei ierarhii unde tronează clientela politică.

Despre incluziunea educațională și socială am vorbit mai sus. Adaug faptul că, pe lângă handicapul pe care îl are, un copil va dezvolta complexe și traume care îl vor urmări toată viața. Se va simți discriminat și acceptat în comunitate doar ca un „tolerat“.

Persoanele puternice cu dizabilități vor lupta cu monstrul discriminării. Cele slabe vor eșua, uneori în mod tragic. În rândul unei comunități, între chemare și acceptare e o prăpastie de care românii, în general, nu se ating. Este, în mod cinic, biletul lor de trecere prin viață.  

Participarea la viața politică a persoanelor cu handicap frizează, pentru unii dintre noi, absurdul. Este, cel puțin în zilele noastre, o utopie despre care multe ONG-uri spun că militează să o transforme în realitate. Avansez ideea că partidele ar avea numai de câștigat dacă ar coopta în rândurile lor astfel de oameni.

Prin natura lucrurilor, aceștia sunt luptători cu ei înșiși, dar și cu cei care vor să-i expulzeze din societate. Cine crede că persoanele cu handicap supraviețuiesc se înșeală. Viețuirea lor, a multora dintre ei, ar putea fi de invidiat de către noi, cei „normali.“

Se știe, de pildă, că nevăzătorii au o memorie și o intuiție mult peste medie. Instinctul de a face corect următorul pas îi situează într-un fel de prezent continuu.

Exact de acest pas în față care să aparțină prezentului duc lipsă cei mai mulți dintre politicienii noștri.

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te

© 2021 NEWS INTERNATIONAL S.A.